Prelucrare de pr. Felician Tiba
În general, nu prea vezi oameni care să-şi facă semnul sfintei cruci la restaurant. Mai vezi atunci când trec prin faţa vreunei biserici, a unei grote sau a unei cruci, dar la restaurant, nu.
Când eram mici şi eram acasă, ne rugam înainte şi după masă. Aşa era la noi, aşa era la verişorii mei şi la fel era la prietenii pe care îi mai vizitam. Toţi se rugau înainte şi după masă.
Obişnuit astfel, când m-au dus părinţii pentru prima dată la grădiniţa cu program prelungit, la prânz se oferea şi mâncare. Şi dacă eu acasă mă rugam, aşa am făcut şi la grădiniţă. Am făcut semnul sfintei cruci, dar am observat că nimeni nu-l mai făcea. Văzând astfel, m-am ruşinat şi nu am continuat şi cu rugăciunea pe care o făceam de obicei. Ba mai mult, colegii au început să râdă de mine: "Uite la ăsta, se roagă!" "Ce, tu te rogi acasă?" "Doamna, N. a făcut cruce!"
Ajuns acasă, i-am vorbit mamei despre incident, iar ea, cu răbdare şi migală, mi-a vorbit despre importanţa rugăciunii înainte şi după masă. La final, mi-a spus că la grădiniţă fac cum decid eu. Nu m-a forţat să mă rog, dar mi-a spus că, dacă o voi face, "o să vezi că anumiţi colegi de-ai tăi o s-o facă şi ei!" Zis şi făcut!
A doua zi, ca de obicei înainte de masă, fac semnul crucii şi, fără să mă intereseze de cei din jur, spun în şoaptă şi rugăciunea pe care o spuneam acasă, fac din nou semnul crucii şi încep să mănânc.
De data aceasta nu au mai fost colegii care să râdă de mine, ci a fost chiar educatoarea care le-a spus colegilor că ceea ce am făcut eu era foarte frumos şi, dacă cineva vrea, poate să facă la fel. Următoarea zi au mai fost câţiva copii care s-au rugat, pentru ca mai apoi să sfârşim toţi prin a ne ruga. Aici a dus curajul meu fără intenţie! (Marius)
