Pagină realizată de pr. Felician Tiba

A avea grijă este forma supremă prin care cineva poate trăi iubirea. În fond, Dumnezeu este iubire, dar iubirea lui se manifestă prin grija pe care o are faţă de creaţie, în general, şi faţă de fiecare om, în special. Nu poţi spune că iubeşti dacă cel de lângă tine îţi simte lipsa, dar nu neapărat o lipsă fizică, ci mai degrabă una grijulie, una care se traduce prin "a avea grijă".

Înainte să mă nasc, medicii nu mi-au dat nicio şansă de supravieţuire. Născută (scoasă) prematur, mult prematur, neavând formate nici măcar membrele principale, am fost sortită "coşului", ca să nu spun "gunoiului".

"Nu umblaţi acolo!", i-au spus medicii tatălui care s-a dus să vadă "curiozitatea". Şi în timp ce ei se ocupau de mama, el "m-a furat", m-a pus într-o sacoşă, apoi în geantă şi... pe-aici ţi-e drumul.

Ajuns acasă, m-a scos din sacoşă, m-a pus cu grijă într-o cutie de pantofi şi, azi puţin, mâine puţin, "gunoiul" a început să prindă viaţă, şi aceasta fără aparatură specială, ci doar cu iubirea celor care ştiau că, indiferent cum este un copil, el este darul lui Dumnezeu şi trebuie primit ca atare!

Greu le-a fost părinţilor să-mi facă şi documente, pentru că nu figuram nicăieri. Şansa mea a fost medicul din sat care îi monitorizase sarcina mamei. Şi el a rămas perplex pentru ingeniozitatea tatălui şi pentru riscantul act de curaj de a mă "fura". Dar atunci când Dumnezeu are un plan cu cineva, indiferent de desfăşurarea lui, el învinge mereu. Şi a învins!

Curând am început să iau în greutate, membrele au început să mi se dezvolte normal, iar viaţa a început să "sărbătorească" în mine. Existam pentru că cineva a avut grijă să exist şi aceasta a fost şansa mea să ajut şi pe alţii să existe!

Am crescut urmând cursul firesc al vieţii. Am fost la grădiniţă şi la şcoală, mi-am ajutat părinţii şi fraţii, am făcut şi eu năzbâtiile specifice copilăriei, dar am avut mereu o sensibilitate aparte faţă de tot ceea ce însemna Dumnezeu, Biserică, Liturghie, cateheze, cor etc.

La un moment dat, mi-am exprimat dorinţa de a intra în mănăstire. Nu dispreţuiam căsătoria, fraţii mei erau căsătoriţi, am considerat însă că am atât de mult de dat, încât viaţa de familie mi-ar fi pus anumite bariere. În viaţa consacrată vorbesc de iubirea care înseamnă grijă, o poţi oferi la mult mai mulţi, ceea ce s-a şi întâmplat!

Soră fiind, am putut lucra cu bătrâni şi copii, cu fete abuzate, dar şi cu persoane lipsite de orice sprijin material şi spiritual. Niciodată nu m-am gândit că cea "aruncată la coş", deci neîngrijită, a ajuns să aibă grijă de "coşul" la care societatea îi aruncă de multe ori pe cei enunţaţi mai sus.

Cât de uşor se "scapă" astăzi de părinţi, ducându-i într-un azil şi, sigur, plătind pentru ei, dar... cât suferă ei din această cauză! Cât de uşor se "scapă" de copii, ducându-i într-o grădiniţă şi lăsându-i la cel mai prelungit program posibil! Cât de uşor "scăpăm" astăzi de un frate, o soră, un tată sau o mamă cu probleme psihice, ducându-i într-un ospiciu specializat!

Cât de uşor au voit să "scape" şi de mine atunci când au văzut că "mare lucru" nu se poate face! Dar Dumnezeu, care este autorul vieţii şi care este şi cel care trasează drumul prin viaţă, ştie de ce acceptă ca o persoană să facă o anume experienţă.

Astăzi, nu ca să mă mândresc, ci doar aşa ca să spun, neîngrijită la început, dar foarte îngrijită şi iubită de către părinţii mei, am învăţat prin ei marea lecţie a iubirii care se traduce prin grija faţă de aproapele. Ca soră, aceasta este principala mea grijă: să am grijă. (o soră)