de pr. Florin-Petru Sescu
Doi misionari au ajuns într-o ţară din America Latină printre indigeni, unul era mai în vârstă şi altul mai tânăr, cel din urmă abia terminând teologia la Universitatea Gregoriana. Ajunşi în misiune, au început să-i viziteze pe oameni, colindând casă cu casă, şi au constatat că indigenii erau aproape toţi botezaţi, dar nimic mai mult: trăiau în concubinaj, nu frecventau nici biserica şi nici sacramentele.
Pentru că aproape nimeni nu-i asculta, după trei săptămâni, misionarul mai tânăr, obosit şi descurajat, îi spune celui mai în vârstă: "Ceea ce vedem aici este aproape imposibil de suportat. Cred că ne pierdem vremea. Eu merg în altă parte." Deşi misionarul mai în vârstă a încercat să-l convingă să rămână, misionarul mai tânăr a plecat într-o zonă mai îndepărtată, la peste 90 km. Când cel tânăr a luat această hotărâre, misionarul mai în vârstă i-a spus: "Bine, tu poţi să pleci, dar eu voi rămâne aici. Sunt sigur că este nevoie de mine. Mergi! Te voi aştepta..."
După mai bine de şapte luni, misionarul mai tânăr se întoarce să-l viziteze pe misionarul mai în vârstă rămas în prima misiune şi îl găseşte pe acesta stând la spovadă, având multă lume în biserică, cei prezenţi rugându-se şi pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. După celebrarea liturgică, a întâlnit un grup de oameni, dornici de a ieşi din concubinaj, care au rămas în biserică pentru a face pregătirea la Căsătorie. Văzând toate acestea, misionarul mai tânăr îl întreabă pe cel mai în vârstă: "Ce s-a întâmplat aici? Ce ai făcut ca toţi aceşti oameni să se întoarcă la Dumnezeu? Ce ai făcut ca ei să se roage mai mult, să se spovedească, să se împărtăşească şi să se căsătorească?"
Misionarul mai în vârstă îi mărturiseşte: "Dragul meu, lucrul cel mai important este să ai răbdare, să te rogi lui Dumnezeu şi să fii în mijlocul oamenilor atunci când el decide să schimbe inima lor. Convertirea omului şi adevărata viaţă de credinţă sunt un har ce vine de sus. Acestea nu ţin întotdeauna de pregătirea noastră, de planurile noastre pastorale pe care le facem, deşi nu trebuie să le ignorăm nici pe acestea; dar convertirea şi adevărata viaţă de credinţă vin de la Dumnezeu, sunt darul lui, iar noi trebuie să fim pregătiţi şi prezenţi în mijlocul oamenilor atunci când el va hotărî să lucreze în ei."
I-a povestit câteva evenimente petrecute în ultima vreme şi care au influenţat viaţa oamenilor, apoi i-a spus că el era acolo când oamenii au avut nevoie de ajutor şi încurajare.
Activitatea misionară, vestirea evangheliei şi rezultatele ei ţin de cele mai multe ori de răbdarea pe care orice misionar o are în a munci şi a se ruga, lăsându-i loc lui Dumnezeu să lucreze în oameni. Este frumos şi util să fim bine pregătiţi, să avem planuri pastorale şi obiective concrete în munca de evanghelizare, dar toate acestea fără răbdarea de a lăsa harul lui Dumnezeu să lucreze în inima omului, de cele mai multe ori, rămân fără rezultate.
Prin Botezul primit, toţi suntem - aşa cum îi place Papei Francisc să ne spună - chemaţi şi trimişi de a fi misionari, de a vesti evanghelia. Aşadar, nu doar misionarii plecaţi în zonele de misiune au datoria de a-l face cunoscut pe Cristos şi de a-i aduce pe oameni mai aproape de Domnul, ci toţi avem această datorie. Prin viaţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, îl facem cunoscut pe Dumnezeu, iar rezultatele adevărate vor veni cu răbdare, aşteptând în linişte şi rugăciune.
