de pr. Cristian Chinez
Simbolismul luminii este preponderent în cele mai multe religii: de la raportul cu aştrii cereşti, până la flăcările aprinse şi purtate în mod solemn. În creştinism apare cu preponderenţă la marile sărbători. Iar dacă la Paşte "a lua lumină" promovează împărtăşirea ca un fel de "molipsire" de înviere, la Crăciun dispersarea şi chiar disiparea în lumini cât mai diverse a tot ceea ce este legat de sărbătoare, dacă nu derutează, cel puţin diminuează semnificaţia.
Contrastul cu întunericul nopţii are şi el rolul de a pune în evidenţă aspiraţia spre ceea ce întreţine vitalitatea şi mobilitatea, ca un afront la anchilozarea din timpul nopţii, mai ales pe timp de iarnă. Numai că exact acele lumini artificiale care, pe alocuri, fac din noapte zi, încercând să concureze cu însuşi soarele, nu spun nimic. Sunt goale de semnificaţie. Şi atunci se preferă luminile decorative şi provocatoare prin multiplicări şi diversificări exagerate. Este invocat magicul şi se face referire la multitudinea stelelor.
Or, la Crăciun, sărbătoare ce poate fi considerată fie şi siderală prin suprapunerea cu solstiţiul depăşit de iarnă, simbolismul luminii trece chiar şi dincolo de "steaua magilor", trimiţând la Cristos, "Soarele Învingător", "Cel care Răsare din înălţime" (Lc 1,78b), luminătorul spre izbăvire şi viaţă. Iată de ce nu împrăştierea, ci orientarea spre adevărata lumină rezolvă ecuaţia de iarnă!
