de Vlad Ropotică
Aşa se poziţionează orice adult responsabil, care a depăşit iluziile copilăriei. Chiar dacă mai joacă de dragul celor foarte mici în această operetă colorată, el, adultul, a luat distanţă de fanteziile nedemne de maturizarea sa. De fapt, la o mică autoanaliză, creştinul de azi se simte chiar stânjenit de perioada Crăciunului.
Şi de ce n-ar fi stânjenit? Parcă deodată lumea se transformă şi oamenii mari şi serioşi trebuie să dea în mintea copiilor. Mai mult, predicatori constanţi sau de ocazie nu pierd prilejul de a vitupera la adresa sărbătorii cu verdicte de tipul "prea comercial", "prea colorat", "prea superficial", "lipseşte personajul principal". Avem şi momente în istorie în care oamenii mari, cei prea serioşi, au decis chiar interzicerea Crăciunului.
De fapt, de ce ne mirăm? Şi acum două milenii, oamenilor mari şi bine maturizaţi li se părea ideea unui Dumnezeu întrupat şi născut într-o familie săracă, într-un oraş minuscul de la periferia imperiului ca fiind absolut ridicolă. Cum să accepţi aşa ceva: Domnul universului, stăpânul lumii să se nască, să fie copil? Să nu poată merge, vorbi, mânca singur? Să depindă de o mamă care să-l îngrijească şi să-l schimbe de scutece? Grupuri numeroase de aşa-zişi creştini din primele veacuri au avut aceeaşi convingere: este ridicol să vezi dumnezeirea într-un om, într-un bebeluş. Gnostici, docetişti, maniheişti şi mulţi alţii au respins ideea întrupării depline. Şi pentru ei Crăciunul era un scandal.
Azi, privind la avalanşa de decoraţiuni şi luminiţe, am putea şi noi să spunem că e prea mult, că nu e în regulă şi că mai bine aşteptăm să treacă mai repede perioada. Făcând aceasta, ratăm un adevăr uriaş pe care Cristos s-a străduit să ni-l transmită din iesle, prin cuvinte şi de pe cruce că Dumnezeu vrea de la noi să ne redescoperim credinţa unui copil. Da, uneori aceasta poate părea naivă sau neserioasă, imatură, gata să cânte sau să se bucure de luminiţe, dar ea este cea care aleargă la iesle fără întrebări. Ea este cea care vede adevărul dincolo de aparenţe, ea este adevărata maturitate.
În primele pagini ale Bibliei, vedem marii eroi ai credinţei şi luptele cu ei înşişi şi chiar cu Dumnezeu. Fiecare dintre ei, fie că e vorba de Abraham, Isaac sau Iacob, deşi sunt oameni credincioşi, caută să-şi rezolve problemele prin propriile idei, strategii, forţe. Iar mereu şi mereu, lecţia lui Dumnezeu revine şi ne spune: Învaţă să fii dependent de mine! Propriile strategii, deşi par iniţial atinse de geniu, sfârşesc mereu prost. Primul personaj care rupe acest lanţ este Iosif, cel care se aşază în mâna providenţei, preferând chiar suferinţa în faţa unor aparente avantaje. Viaţa sa arată că, apoi, această încredere de copil în Dumnezeu a ajuns să fie răsplătită cel mai frumos.
Adventul, ca timp de pregătire a marii sărbători, este un moment excelent tocmai pentru a experimenta această atitudine de copil. Dumnezeu aşteaptă de la noi atitudinea inocentă şi plină de încredere a unui copil, chiar dacă uneori e "condimentată" cu luminiţe, decoraţiuni şi melodii care nu sunt de cea mai pură esenţă artistică. Nu ne vrea infantili, fără judecată, ci ne cere o maturitate care se demonstrează tocmai prin capacitatea de a avea un suflet de copil curat, care aşteaptă cu o bucurie sinceră întâlnirea cu Pruncul nou-născut.
