Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Am şaisprezece ani de căsătorie, ani care au trecut repede, timp în care ne-am construit o casă, am cumpărat o maşină şi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu trei copii. Şi, da, nu mi-a fost uşor să văd cum atenţia soţiei s-a dus treptat către cei trei copii, eu rămânând undeva la coadă...

Să vă spun că au fost seri şi uneori chiar nopţi în care am aşteptat un semn. Să spun că aceea pe care am descoperit-o pe o bancă în parc şi pentru care am făcut eforturi să o cuceresc, numai eu ştiu cum şi cât, după apariţia copiilor m-a "uitat" cu totul? Câte priviri de la distanţă, câtă speranţă deşartă, câte gânduri negre, câte preocupări şi scenarii, toate îmbibate uneori cu părerea de rău că este soţia mea. Aş fi părăsit-o de mii de ori, dar "sunt copiii". E casa pe care am construit-o împreună, e maşina, unde să merg? Să o iau iar de la capăt?

Familia pe care am visat-o e acum în "derivă"! Nu mai e atenţie, nu mai e tandreţe, nu mai sunt acele sincere apropieri, cuvinte spuse în şoaptă, acele dimineţi petrecute în căldura dormitorului, acele seri în faţa televizorului privind împreună un film. Nu mai e linişte, nu mai e ordine în casă, nu mai simt exclusivitate. Am o soţie care se împarte între muncă şi casă, între cumpărături şi verificarea temelor copiilor, o soţie veşnic obosită, lipsită de vlagă şi de chef de viaţă, care vorbeşte toată ziua doar despre copii şi despre problemele lor. Iar eu? Continui să privesc de la distanţă.

Am încercat să mă apropii, dar am găsit oboseală. Am încercat să fiu tandru, dar am găsit durere de cap. Am căutat să apreciez ceea ce face, dar, cel puţin aşa mi s-a spus, "nu sunt sincer".

Am visat o familie frumoasă, alături de o femeie frumoasă, cu o casă mare, luminoasă şi frumoasă, cu mulţi copii care să ne coloreze viaţa, iar acum stau şi "pândesc", "cerşesc" o atenţie, un semn din care să înţeleg că între noi încă mai este ceva.

S-ar putea numi criză? Oare nu mai înţeleg eu ce înseamnă viaţa? Să fi ieşit fără să-mi dau seama din această "piesă"? Oare nu mă pricep? M-am priceput doar până să apară copiii, iar acum am rămas "repetent"? Ceva se întâmplă, dar nu ştiu ce! Oare cât o să mai rezist aşa?

În casă există un singur tată: "ea". Există o singură mamă: "tot ea". Iar eu? Sunt şi eu undeva pe acolo, dar nu sunt o piesă esenţială. Poate doar aşa, la sfârşitul lunii, când trebuie să aduc în casă leafa, care oricum se împarte imediat conform nevoilor fiecăruia.

Nu, eu aşa nu mai rezist! Ştiu, sunt bărbat, trebuie să muncesc, trebuie să aduc bani în casă. Nu mă pricep să cresc copiii aşa cum se pricepe ea. Singurul lucru care sunt întrebat de către copii este: "Ştii unde e mama?". Dacă aş putea să urlu, să audă lumea întreaga mea durere, aş face-o fără ezitare, dar cine să mă audă?

Înţeleg că toate sunt la fel. Vin copiii, iar soţul trece pe ultimul loc. Nu tu o atenţie, nu o îmbrăţişare, un cuvânt bun, o privire din aceea care să te pătrundă până în adâncul inimii şi din care să înţelegi cât de norocos eşti că ai o astfel de soţie.

Doamne, cu ce-am greşit de m-ai pedepsit atât de tare? Să fi greşit eu în toată ecuaţia aceasta? Oare sunt eu cel care nu ştie că aşa trebuie să se întâmple lucrurile? Să fie doar ceva de moment? E o etapă a vieţii? Oare, când copiii vor pleca la casa lor, vom fi din nou aşa cum am fost la început? Eu sunt dispus să aştept, dar ea ştie cât aştept eu?

Probabil că nu am luat în calcul schimbările care apar în mod firesc în viaţa unei femei atunci când apar copiii. Preocuparea pentru binele lor, atenţia generală faţă de casă, extenuarea de la serviciu, plusul de muncă de acasă, poate că toate o obosesc, cine ştie? Poate că eu o obosesc.

Cu acestea şi cu alte cuvinte mi se plângea zilele trecute un coleg de muncă, iar eu l-am îndemnat să aibă răbdare şi să continue să iubească. "Nu contează, tu iubeşte!" Aşa i-am spus. (Cristinel)