Interviu cu pr. Eugen Budău, realizat de pr. Claudiu Bulai

Cunoscut pentru cântecele pe care le-a compus şi le-a cântat, care au însoţit viaţa multor credincioşi din Dieceza Romano-Catolică de Iaşi şi nu numai, părintele cu care vom face interviul din această lună, deşi a împlinit vârsta pensionării, continuă să cânte. S-a născut în ziua Sfântului Nicolae şi toată viaţa a făcut cadouri muzicale celor din jurul său. Vă invit, aşadar, la un interviu cu pr. Eugen Budău.

- Cum au fost primii ani de preoţie?

În anul 1984, Dumnezeu mi-a încredinţat darul Sfintei Preoţii şi m-a chemat să lucrez în Parohia "Coborârea Duhului Sfânt" din Adjudeni, unde era paroh părintele Mihai Budău. Fiind cu acelaşi nume Budău, păream a fi doi fraţi, lucrători în secerişul Domnului. Nu pot să uit numărul mare de copii care participau la Liturghii şi cum au năvălit peste mine să le dau iconiţe după ce am celebrat prima oară în biserica măreaţă construită de pr. Adămuţ. Acolo am aflat cât de mult a suferit părintele Adămuţ din cauza securiştilor, pentru că a avut curajul să ridice o aşa biserică. Şeful securităţii din zonă mai trecea în inspecţie pe la parohie când eram acolo. La prima apariţie, când a sunat la uşă, i-am deschis eu. Nu-l cunoşteam. M-a privit crunt şi m-a întrebat: "De ce zâmbeşti?". Eu i-am răspuns: "Aşa zâmbesc eu când primesc pe cineva." Lumea din sat nu era plecată atunci peste hotare cum este astăzi şi biserica se umplea de credincioşi la celebrări. La spovezi, la Vinerea întâi din lună, credincioşii aşteptau cu răbdare până spre miezul nopţii să se spovedească. Acolo, mai ales la sărbători, puteai să spui: "Mă doare mâna de la dat împărtăşanie." Iarna era un frig în biserică încât îngheţa vinul în potir. Însă credincioşii treceau uşor peste aceste lucruri şi erau mândri de biserica ridicată de ei pe timpul persecuţiei religioase.

- După nici doi ani aţi fost numit paroh. Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră?

După un an şi şapte luni am fost numit paroh la Vizantea, în Vrancea. Atunci am compus cântecul "Eu n-am casă nicăieri". În urma mea se construia noua casă parohială din Adjudeni, după ce casa parohială veche luase foc în iarna anului 1985. Ajungând la Vizantea, am găsit o biserică în construcţie, ridicată şi ea pe vremea persecuţiei. Nu mai era mult de lucru la ea. Am finalizat tencuielile cu praf de piatră în exterior şi în interior, am comandat imaginile pentru Calea Crucii şi alte lucruri necesare în sfântul lăcaş. Trei ani şi nouă luni am fost paroh la Vizantea. Este locul unde am compus o mulţime de cântece. Acolo am compus şi o cateheză în versuri pentru copii şi an de an adresam credincioşilor urări în versuri în ziua de Anul Nou. Îi vizitam pe bolnavi cu grupul de copii şi le cântam cu chitara. Sunt imagini care nu se şterg din memorie. Nu pot să uit slujbele frumoase pentru copii şi tineri la care cântau cu chitara Dana şi Leonard. Dana avea darul compoziţiei. Când compunea, cânta mamei acasă şi o întreba: "Mamă, acest cântec merge în biserică?". Mama dădea verdictul ca un juriu autorizat. În filiala Panciu mă ducea dascălul Nicu pe motoretă, cu multă bunăvoinţă de fiecare dată, până am primit maşină de la episcopie.

- Aţi slujit o perioadă şi în Banat. Cum a fost acea perioadă?

De la Vizantea, în luna noiembrie, am fost transferat în Dieceza de Timişoara în anul 1989, pentru o parohie de limbă germană. La 10 decembrie 1989, am fost instalat ca paroh la Lovrin de către pr. Bonaventura Dumea, de loc din Adjudeni, care era paroh lângă Lovrin, la Biled. Liturghia s-a celebrat în limba germană. Treptat am primit în grijă mai multe parohii. Aveam cinci parohii şi două filiale (Lovrin, Gottlob, Bulgăruş, Lenauheim, Grabaţi, Pesach şi Vizejdia). Biserica din Gottlob era cea mai mare din Dieceza de Timişoara. Am găsit-o cu geamuri sparte, cu porumbei înăuntru, cu două bufniţe care aveau cuiburile în fluierele orgii. Când a început să cânte la orgă un organist, pe care l-am chemat din Moldova, bufniţele se ridicau din fluiere şi iar se întorceau. Cu venirea Revoluţiei, la câteva zile după ce am ajuns în Dieceza de Timişoara, bisericile s-au golit, pentru că majoritatea credincioşilor de limbă germană au voit să plece în Germania.

- V-aţi întors apoi în Dieceza de Iaşi. Ce misiuni v-au fost încredinţate?

Am fost rechemat în Dieceza de Iaşi, ca să fiu prefect la Seminar, mai întâi la Iaşi şi apoi la Bacău. Apoi, după cinci ani, am fost numit paroh la "Sfânta Cruce", Bacău, unde am lucrat 13 ani. Pe lângă munca pastorală obişnuită, mi-a plăcut să fac înregistrări de cântece. Casetele s-au răspândit uşor şi în ţară, şi în străinătate. Părintele care lucra în Israel, Iosif Dorcu, a luat o valiză de casete ca să le ducă muncitorilor români. De la casete am trecut la CD-uri şi apoi la videoclipuri. Pe lângă acestea am adunat în două cărţi cântecele şi poeziile scrise de-a lungul anilor. Prima carte se intitulează "Toată lumea cântă", iar a doua "Deschide cartea, vecine".

- Tot datorită muzicii aţi ajuns şi în Italia. Cu ce v-aţi întors de acolo?

Am avut şansa să studiez un pic de muzică în Italia, la Aosta, unde am stat trei ani, fiind trimis în pastoraţie la insistenţa unui preot din Aosta. Revenind în ţară, am fost numit director la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti "Sfânta Cecilia", care s-a deschis la Roman în anul 2012. Treptat, această şcoală a devenit mobilă, cu centrul la Bacău. Mă deplasez zilnic în multe parohii, unde ţin cursuri de muzică pentru cei doritori. În prezent, merg săptămânal în 14 parohii. Din anul 2012 până în momentul de faţă am oferit 247 de atestate nivel I, 33 atestate nivel II, 13 atestate nivel III. În perioada în care nu m-am putut deplasa din cauza pandemiei, am adunat cântece pentru copii şi tineri (peste 500) compuse de mulţi autori. Le-am scris la computer şi vor apărea cât de curând în colecţia "Cântă, suflete".

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a rămas întipărită în minte de-a lungul anilor!

Îmi amintesc că într-o zi a venit la parohie, la Vizantea, o persoană a "sistemului", care a tunat şi a fulgerat împotriva mea, pentru că am continuat lucrările la biserică. Eu am stat liniştit şi am ascultat-o. Peste ani de zile, când am trecut pe la Vizantea, pr. Isidor Iacovici, care a urmat ca paroh după mine, mi-a zis: "Ştii că s-a convertit persoana care a tunat şi a fulgerat împotriva ta?". "Nu ştiu", i-am zis eu. "S-a convertit, pentru că tu ai privit-o blând şi nu i-ai spus niciun cuvânt." Am înţeles atunci că Dumnezeu lucrează într-un stil pe care noi nici nu-l bănuim.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

Am trecut prin multe locuri aici în ţară, dar şi în străinătate. Mi-a plăcut peste tot. Mi-a plăcut să le cânt credincioşilor şi să le spun prin cântec: "Eu n-am casă nicăieri, / Dar oriunde sunt acasă / Şi, chiar dacă n-o să-mi ceri, / Te pot invita la masă. (...) Nu sunt eu, aţi observat? / E Cristos ascuns în mine / Ca să fac apostolat / Pentru viaţa care vine."