Victoria lui Cristos
de pr. Felix Roca
În numerele trecute am urmărit raportul dintre speranţă şi cine suntem noi, apoi ne-am oprit asupra speranţei care dă un sens la ceea ce facem. În acest număr ne oprim asupra speranţei care luminează şi dă forţă atunci când suntem încercaţi de suferinţă.
Speranţa şi suferinţa sunt două dintre cele mai puternice şi fundamentale trăiri umane. La prima vedere, ele par a fi în opoziţie: suferinţa aduce durere, disperare şi întuneric, în timp ce speranţa oferă lumină, mângâiere şi o încredere într-un viitor mai bun. Suferinţa, în forma ei crudă, devine terenul fertil în care poate răsări speranţa.
Cristos a învins!
Este un lucru evident că suferinţa face parte din viaţă, chiar dacă nu vrem să acceptăm acest lucru. E suficient să ne gândim că atunci când ne-am născut, pentru a respira bine am început să plângem. Se poate discuta mult pe această temă, însă evidenţa îşi spune cuvântul. Teologul Hans Küng spunea că "Dumnezeu nu ne fereşte de orice suferinţă, ci ne susţine în orice suferinţă". Credinţa în Cristos nu ne absolvă de suferinţe, încercări, dureri, însă pentru un creştin speranţa se poate aprinde în timp de suferinţă, ştiind că Fiul lui Dumnezeu a trecut prin suferinţă şi a învins. Astfel, creştinul găseşte forţa "să urce" pe cruce, pentru că ştie că acolo Cristos este cu el şi că împreună va învinge suferinţa. Aşadar, creştinul, în suferinţă, nu ajunge la disperare, adică să fie fără speranţă.
Binecuvântată pace
Cel care trăieşte suferinţa în felul acesta descoperă că este copleşit de o pace "ciudată". Durerea nu dispare, dar prezenţa lui Cristos care a trecut prin suferinţă dăruieşte o linişte de nedescris. Este mărturia tuturor sfinţilor care au fost încercaţi de suferinţă în diferite moduri. Fericitul Carlo Acutis, care va fi canonizat în luna septembrie, în ciuda unei vieţi atât de dinamice, s-a îmbolnăvit brusc de o leucemie acută, care nu lasă scăpare şi pe care a întâmpinat-o cu o pace de nedescris, oferindu-şi viaţa pentru papa şi pentru Biserică. A căutat vindecarea, pentru că iubea viaţa, dar, plin de speranţă, a zâmbit morţii ca pe o întâlnire cu Isus, prietenul său. Mama lui povesteşte reacţia lui Carlo atunci când medicul le-a comunicat diagnosticul: "Am fost foarte impresionată de atitudinea sa, de această capacitate de a privi acea situaţie în mod pozitiv şi cu seninătate, întotdeauna şi în orice situaţie. Îmi amintesc şi acum acel zâmbet luminos pe care ni l-a oferit. Era comparabil cu momentul în care cineva, intrând într-o cameră întunecată, aprinde brusc lumina. Totul se luminează şi capătă culoare. Aceasta a făcut el."
Resurse inimaginabile
Papa Francisc, în Christus vivit, vorbind despre suferinţele atâtor tineri, amintea că "dorinţa de a trăi şi de a avea experienţe noi îi priveşte în special pe mulţi tineri aflaţi în condiţii de dizabilitate fizică, psihică şi senzorială. Ei, chiar dacă nu pot avea mereu aceleaşi experienţe ale celor de vârsta lor, au resurse surprinzătoare, inimaginabile, care uneori le depăşesc pe cele obişnuite. Domnul Isus îi umple cu alte daruri, pe care comunitatea este chemată să le valorizeze, ca să poată descoperi proiectul său de iubire pentru fiecare dintre ei". Viktor Frankl, psihiatru şi supravieţuitor al lagărelor naziste, susţinea că omul poate îndura aproape orice "de ce" dacă are un "pentru ce", adică o speranţă care să dea sens suferinţei.
Suferinţa ne testează, ne zdruncină şi ne forţează să căutăm. Speranţa ne oferă răspunsuri, sens şi puterea de a merge mai departe. Împreună, ele construiesc una dintre cele mai puternice dimensiuni ale fiinţei noastre: capacitatea de a înfrunta întunericul cu încrederea plină de lumină că Dumnezeu este iubire şi nu ne abandonează.
