de Vlad Ropotică
Doar trei zile ţinuse dezastrul, dar oamenii erau şocaţi. Trecuseră mai bine de opt veacuri de când Cetatea nu mai fusese cucerită. În urma oştilor lui Alaric rămăsese acum doar fum, sânge şi lacrimi. Roma, minunea antichităţii, cetatea eternă, sângera abundent, deşi nu pierise complet. În acele clipe dramatice, romanii au pus aceeaşi întrebare - De ce?
Suntem în luna august a anului 410. Oştile vizigote, conduse de Alaric, intră printr-o poartă deschisă prin trădare în Roma. Asediaseră timp de săptămâni oraşul şi slăbiseră moralul cetăţenilor. Foametea, sărăcia şi criza politică erau doar începutul. După ce au pătruns în cetate, au urmat, conform unei vechi tradiţii (o va respecta şi Mahomed al II-lea la căderea Constantinopolului), trei zile de jaf. Contrar reputaţiei lor, vizigoţii s-au comportat cu o relativă moderaţie în comparaţie cu alte jafuri antice. Deşi au distrus clădiri şi au prădat temple şi case bogate (mai puţin biserici creştine), nu au ars complet oraşul, nu au masacrat populaţia şi au lăsat intacte unele instituţii. Mai mult, după jaf, nu au ocupat Roma, ci s-au retras spre sudul Italiei.
Adevărata lovitură însă a fost una de moral. Era pentru prima dată în aproape 800 de ani când cetatea fusese cucerită de o forţă străină. Poate impactul economic şi politic nu era major (capitala era deja la Ravenna), dar impactul psihologic şi simbolic a fost enorm. Mulţi romani şi-au pus întrebarea: Cum a fost posibil ca Roma, considerată invincibilă, să cadă în mâinile barbarilor?
Elitele păgâne au afirmat-o clar: aceasta e pedeapsa divină pentru abandonarea vechilor zei romani. A urmat un val de reacţii anticreştine în societatea romană. Se simţea nevoia unei voci care să apere Biserica şi creştinismul de acuzaţiile false. Era nevoie de o minte ageră, de un fin mânuitor al cuvintelor, de un creştin respectat şi de păgâni. Şi acesta a venit tocmai în persoana unui profesor de retorică, filozof şi teolog creştin - Aurelianus Augustinus sau, aşa cum a intrat în istorie, Sfântul Augustin.
Răspunsul n-a fost simplu de dat şi lui Augustin i-au trebuit cam 13 ani pentru a scrie ceea ce avea să devină o capodoperă - De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu). Prin lucrarea sa, a urmărit să răspundă acuzaţiilor păgâne, demonstrând logic, istoric şi filozofic că raportul dintre creştinism şi declinul Imperiului Roman este eronat. Augustin afirma că civilizaţia creştină nu doar că nu a slăbit Roma, ci a oferit valorile morale care i-au salvat structurile esenţiale. Argumentarea pleacă de la demontarea acuzaţiilor aduse creştinismului. Zeii păgâni nu protejaseră niciodată oraşul, susţinea episcopul de Hippona, Roma fiind adesea lovită. Criticile sale continuă şi asupra filozofiilor antice, în special platonicii şi alte şcoli păgâne, pe care le consideră insuficiente pentru a oferi adevărata salvare, posibilă doar prin Cristos.
Adevărata capodoperă vine în partea a doua a Cetăţii. Aici, Augustin reinterpretează întreaga istorie ca o luptă între bine şi rău, de la creaţie până la revenirea lui Cristos. În 12 capitole, dezvoltă ideea unei istorii spirituale: lumea e dominată de două "cetăţi". Cetatea terestră, a omului, este construită pe iubirea de sine şi plăcere (cupiditas), iar Cetatea lui Dumnezeu se bazează pe iubirea divină, desăvârşită (caritas). Niciuna nu domină realitatea noastră - ambele există simultan până la judecata finală, când cetatea divină va triumfa definitiv.
Căderea vechii Rome ne arată cât de fragilă e gloria lumii şi cât de repede se pot prăbuşi certitudinile omeneşti. Într-o lume nesigură, unde crizele şi haosul par să ne copleşească, doar acel caritas divin ne oferă un fundament stabil. Nu zidurile, ci iubirea care vine din Dumnezeu devine adevărata cetate care nu poate fi cucerită.
