Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Începutul lunii august a fost marcat de Întâlnirea Diecezană a Familiilor de la Hălăuceşti. Din câte am văzut, tema propusă a fost "Familia, şcoala coerenţei".

Trebuie să mărturisesc că, atunci când am văzut această temă, personal m-am gândit că aceia care au propus-o nu ştiu ce vor. Sau poate că ei înşişi nu sunt coerenţi cu ei înşişi. Să vorbeşti astăzi de coerenţă într-o lume în care mai toţi vorbesc, dar mai nimeni nu face nimic, hm..., pe mine mă lasă rece!

De ce am ales să împărtăşesc cu dv. aceste gânduri? Tocmai pentru că eu am o problemă cu această temă. Şi nu o am de azi sau de ieri, ci o am dintotdeauna, din familie, de la părinţii mei.

Recunosc, la un moment dat, având un anturaj pe măsură, m-am apucat de fumat. Apoi, m-am apucat şi de consumat alcool. Şi dacă tot le făceam pe acestea şi le făceam bine, de ce să nu mai adaug încă un "sport" la cele existente deja? M-am apucat şi de furat! Cumva trebuia să-mi alimentez hobbyurile! Doar că, la un moment dat, tata a auzit de toate acestea şi nu vă spun ce a ieşit... Nu e pentru această revistă şi mai ales nu e pentru oamenii rafinaţi care o citesc sau care citesc acest articol.

Da, recunosc, mi-am "luat-o" şi încă bine! Dar credeţi că m-am oprit? Nu! Nu m-am oprit, pentru că nu am văzut "coerenţă"! Tatăl meu nu era coerent cu ceea ce îmi cerea mie. Pe lângă asta, nu o credeam nici pe mama, în ciuda faptului că îi sfâşiam inima. Astăzi ştiu, nici ea nu era coerentă cu ceea ce spunea!

Despre ce este vorba? Tatăl meu fuma şi, printre altele, era şi consumator de alcool, la care mai adăuga din când în când şi câte o "partidă" de violenţă domestică. Prin urmare, s-a găsit cine să mă corecteze! Dar pentru că eram prea mic să mă pot apăra, mi-o "luam" de fiecare dată când eram prins şi "înmagazinam" totul în mine, aşteptându-mi rândul.

Era în mine o dublă luptă: pe de-o parte, îmi dădeam seama că nu e bine ce fac. Mă simţeam rău după fiecare "băută" cu prietenii. În acelaşi timp, nu-mi făcea bine nici faptul că fumam. Dar la un moment dat nu o mai făceam că simţeam plăcerea de a o face, ci pur şi simplu pentru a-l sfida pe tata care mă pedepsea; ori că mă prindea, ori că auzea de la alţii ceea ce făceam. Pe de altă parte, era şi "plăcerea" de a-l sfida. În mintea mea era ceva de genul: "Mă loveşti, te lovesc!" şi am crescut aşa... Era un fel de care pe care...

Curând aveam să fac diferenţa între binele pe care mi-l dorea tata şi ipocrizia lui în a mă "corecta", fără ca el să o facă înaintea mea. Cu alte cuvinte, în loc să se oprească şi el din fumat şi din băut, iar mai apoi să mă îndemne şi pe mine să mă las, el îmi cerea acest lucru doar mie. Iar mama era de acord cu el... "E treaba ta ce-o să faci când o să fii pe picioarele tale!", îmi repeta mereu.

Ajutat de un preot, aveam să înţeleg că în fapt ei îmi doreau binele, doar că nu însoţeau acest bine şi cu propriul exemplu. De aceea am spus că aceia care au propus o temă legată de coerenţa în familie nu ştiu ce vor!

La drept vorbind, mi-aş dori atât de mult să nu mai fie părinţi incoerenţi cu educaţia pe care o oferă copiilor lor. Nu poţi să spui un lucru şi tu să faci altceva! Mai mult, nu poţi însoţi dorinţa de corectitudine cu episoade de violenţă, aşa cum se întâmpla în cazul meu. Eu eram bătut pentru că fumat şi beam, în timp ce tata le făcea pe toate acestea. Cum să fie credibil în ochii mei?!

Coerenţă, virtute rară, dar atât de importantă pentru relaţia copii-părinţi, părinţi-copii! Coerenţă, vreau să te văd, vreau să te simt, dar mai ales vreau să te trăiesc, pentru ca mai apoi să o pretind şi de la alţii... (Adrian)