de pr. Florin-Petru Sescu
Doresc să redau ceea ce o publicaţie a Operelor Pontificale Misionare din Italia a preluat din "Lumiere du monde". Este o relatare cu privire la momentul chemării la Preoţie a pr. Justin Mbouya, fost seminarist din Imperiul Central African, astăzi Republica Centrafricană.
"Numele meu este Justin Mbouya şi aveam zece ani când obişnuiam să-mi petrec vacanţele în localitatea Kouki, un sat de aproximativ 600 de locuitori, la nord de oraşul meu. Ştiu că în viaţă Dumnezeu rezervă surprize tuturor, dar nu mă aşteptam să-l întâlnesc în Kouki şi să mă cheme, mai ales de aici, din acest colţ de pădure uitat.
Îmi amintesc că în ziua aceea mi-am petrecut tot timpul jucându-mă, iar după prânz mi-am propus să fac o plimbare prin sat. Era spre seară când un om în vârstă din acea localitate a încercat să traverseze strada, sprijinit de un băţ, păşind agale, fără să se gândească la ceea ce avea să urmeze. Chiar în momentul în care el era la mijlocul drumului, dinspre pădure a venit o maşină cu mare viteză şi accidentul a fost inevitabil. Oricât de mult a frânat, praful drumului şi distanţa scurtă au făcut ca maşina să-l trântească pe bietul om la pământ. Imediat s-au adunat câţiva oameni din sat care au încercat să-l îngrijească, dar toată lumea era conştientă că nu se mai putea face nimic pentru viaţa lui. M-am gândit atunci să merg repede la misiune şi să-l chem pe preot pentru a-i oferi ultimele sacramente, mai ales că era unul dintre creştinii catolici practicanţi.
Când am ajuns la misiune, am constatat cu amărăciune că nu era nimeni. Preotul misionar fiind plecat în filiale, nu a avut cine să se îngrijească de bătrânul muribund.
Acest lucru m-a zguduit şi m-a întristat. În inima mea a început o discuţie aprinsă: «Dacă erau preoţi suficienţi, acest om nu ar fi murit fără să primească îngrijire sufletească. Dumnezeu, prin intermediul preotului, i-ar fi iertat păcatele, iar moartea lui ar fi fost mai liniştită şi poate mai puţin dureroasă. Dar pentru a fi preoţi suficienţi, mi-am spus atunci că trebuie cineva să-şi dorească să fie preot... eu aş putea să fiu unul dintre ei! Da, m-am hotărât, voi intra în seminar!»
În momentul în care am pus capăt gândurilor, muribundul, care era agitat şi gemea de durere, s-a liniştit, m-a căutat cu privirea, mi-a surâs şi a închis ochii.
Aş vrea să cred că Dumnezeu i-a arătat acelui om ce aveam în inimă şi el a înţeles că nu era singur. Nu ştiu ce a văzut acel om, dar eu ştiu că l-am auzit pe Domnul. El mi s-a revelat atunci şi mi-a adresat această chemare: «Vino şi urmează-mă!».
Când am ajuns acasă, i-am povestit tatălui meu ceea ce mi s-a întâmplat şi el a înţeles imediat. Am intrat în seminar fără mari dificultăţi şi m-am consacrat Domnului. Isus Cristos m-a chemat şi eu am toată încrederea în el."
Isus Cristos, pe care-l însoţim în Postul Mare pe drumul crucii, a avut în faţa sa în momentul răstignirii şi al morţii sale o masă imensă de oameni: unii credincioşi, alţii temători şi sfioşi, dar cei mai mulţi necredincioşi şi cu inima rece. După înviere ne-a chemat pe noi să-l urmăm pentru a mântui lumea. După aproape două mii de ani de lupte şi cuceriri, masa celor necredincioşi nu numai că nu s-a diminuat, ci s-a multiplicat şi umbra necredinţei s-a răspândit mai mult. Să fim misionari ai Domnului prin exemplu, slujire şi iubire, pentru ca la final nimeni să nu moară fără Dumnezeu."
