Prelucrare de pr. Felician Tiba
Noaptea de Paşte, celebrare solemnă, plină de fast şi de lumină... Cine nu trăieşte cu bucurie un astfel de moment sau cine nu-şi aminteşte cu nostalgie de astfel de nopţi din copilăria sa?
Eram ministrant şi în această calitate, la dorinţa părintelui paroh, trebuia să am grijă ca totul să fie impecabil pregătit şi executat. "Nu că aşa vreau eu, ne spunea deseori părintele, ci aşa trebuie făcut, aşa spun rubricile!" Nu ştiam noi ce erau acelea "rubricile", dar ne străduiam să facem să fie cât mai frumos.
Într-o astfel de noapte, după o lungă şi minuţioasă pregătire cu părintele vicar, a început ceremonia binecuvântării focului.
Am ieşit cu toţii afară, luminile se stinseseră în biserică şi toată lumea era în aşteptarea cu emoţie a aprinderii lumânării pascale de la focul binecuvântat.
Eu aveam misiunea de a aprinde o lumânare de la focul binecuvântat şi, la momentul potrivit, când mi-o va cere părintele paroh, să-l ajut să aprindă lumânarea pascală. Doar că eu am aprins lumânarea şi, cum părintele era ocupat cu citirea din carte, am intrat în biserică şi am dat lumină la câţiva oameni, care la rândul lor au dat-o altora, aşa încât, când a intrat tot alaiul în biserică, biserica era plină de lumină de la lumânarea mea.
Ce să vă spun? Că s-a supărat părintele? Nu ştiu dacă s-o fi supărat, dar a găsit o replică genială prin care m-a conştientizat că nu făcusem bine, pentru că nu era conform rubricilor, pentru că el trebuia să dea lumina oamenilor, dar în acelaşi timp totuşi făcusem bine... "N-ai mai avut răbdare, a spus el, l-ai dat deja oamenilor pe Isus înviat!" (Iustin)
