"M-a salvat o lacrimă!"

de pr. Felix Roca

Pentru a susţine speranţa şi dragostea de viaţă, Dumnezeu acţionează în moduri extraordinare, chiar dacă acestea par neînsemnate, precum o lacrimă. Însufleţiţi de puterea speranţei, unii oameni nu renunţă la viaţă nici măcar atunci când sfârşitul pare inevitabil.

Glasul puternic al vieţii

La 13 iulie 2009, Angele Lieby, o muncitoare de 57 de ani, ajunge la spitalul din Strasbourg cu o migrenă puternică. În timp ce vorbeşte cu medicii, se simte din ce în ce mai rău, începe să vorbească cu dificultate, se chinuie să respire şi îşi pierde cunoştinţa. Medicii decid să o intubeze şi să-i inducă o comă farmacologică, din care, după părerea lor, Angele nu se va mai trezi niciodată.

În realitate, Angele aude totul. Este glasul vieţii care pulsează în ea. Dar, după cum va povesti mai târziu, nu vede nimic. Soţul Ray şi fiica Cathy, ea însăşi mamă a două fete, nu ştiau ce să facă. Angele îşi dă seama că este dependentă de un aparat şi că medicii nu-i dau nicio speranţă în ceea ce priveşte şansele ei de recuperare.

După trei zile de comă, în care corpul ei continuă să se deterioreze, la 17 iulie, un medic, pe care ea îl porecleşte ironic "doctorul sensibilitate", îl sfătuieşte pe soţ să-i rezerve un loc la cimitir şi să înceapă să contacteze serviciile funerare. Angela aude totul. Încearcă să ţipe, dar vocea ei este mută. Observă că soţul o ţine de mână, dar nu are puterea să facă vreun semn.

O lacrimă salvatoare

Soţul ei se opune sfatului medicilor care ar dori să o deconecteze de la aparatele medicale, în timp ce Angele, mută pentru toţi, recită Tatăl nostru. Şi aşa se întâmplă miracolul! La 25 iulie, la aniversarea nunţii sale, fiica sa Cathy intră în cameră şi-i mărturiseşte că aşteaptă al treilea copil. Dorinţa ei ar fi ca bunica să-l poată vedea şi pe acesta. Atunci, o lacrimă se prelinge din ochii femeii "în comă". Cathy alertează medicii. Apoi, toţi observă că Angele mişcă degetul mic de la o mână şi îşi dau seama că există viaţă în ea.

În cele din urmă ajunge diagnosticul corect: Angele suferă de sindromul Bickerstaff. Începe perioada de recuperare. Soţul ei o ajută constant, notându-i progresele într-un caiet. La 14 august se dă jos din pat pentru prima dată. Progresele lente îi permit să devină din ce în ce mai independentă de aparate: învaţă din nou să vorbească, să înghită, să relaţioneze cu ceilalţi. La 30 ianuarie 2010 se întoarce acasă. La 20 martie, prima zi de primăvară, iese în aer liber.

M-am rugat mult

Angele a povestit totul în cartea "O lacrimă m-a salvat", denunţând o anumită parte a culturii occidentale care se grăbeşte să renunţe la vieţile care nu sunt considerate demne de îngrijire. "Sunt singura femeie din lume care a putut citi devizul înmormântării sale", glumeşte Angele. Dar ea a mai adăugat că ceea ce a salvat-o a fost cu siguranţă dorinţa ei de a trăi, dar şi dragostea celor dragi şi credinţa ei: "M-am rugat mult", a mărturisit ea.

A scris această carte după cum ea însăşi mărturiseşte: "Pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Nu vreau să păstrez totul pentru mine". Mesajul pe care îl transmite este cât se poate de clar: "Trăieşte viaţa din plin! Viaţa este un mare dar!". Are un singur regret: acela de a nu fi putut reţine "acea" lacrimă: "Mi-aş fi dorit să o pot păstra pentru totdeauna, să o păstrez într-o cutie ca pe o bijuterie şi să o pot admira din când în când".