de pr. Eduard-Cristian David
Viaţa noastră este un mare dar pe care Domnul ni-l oferă pentru a ne împlini. Din moment ce el ne-a creat şi ne cunoaşte pe nume, cine ştie mai bine decât Domnul cum să ne facă să înflorim? Vocaţia este planul pe care Dumnezeu l-a conceput pentru ca fiecare dintre noi să ajungă la împlinire. De aceea, o putem descoperi numai în relaţia noastră cu Dumnezeu, deoarece depinde în mare măsură de el.
Dumnezeu este cel care ne descoperă vocaţia, mai întâi prin chemare, care este iniţiativa sa, iar apoi prin înzestrarea noastră cu calităţile necesare pentru a îndeplini misiunea specifică pe care ne-o încredinţează. Nouă ne revine răspunsul la chemare, care depinde în totalitate de libertatea şi generozitatea noastră.
Citind Sfânta Scriptură, descoperim că la originea oricărei chemări autentice se află Domnul, care îi invită pe oameni să-l urmeze în diferite slujiri de viaţă. El este cel care cheamă şi, de fapt, acesta este sensul cel mai profund al cuvântului vocaţie, care înseamnă chemare. În Evanghelii, îl vedem adesea pe Isus chemându-i la sine pe cei pe care îi va face mai târziu apostolii săi. Iniţiativa porneşte întotdeauna de la Dumnezeu, iar chemarea este un dar care depăşeşte logica meritelor omeneşti: "I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (Mc 3,13).
Vocaţia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi nu prevede, aşadar, merite speciale. De aceea îşi are izvorul, ca în cazul lui Matei vameşul, al lui Paul sau al Mariei Magdalena, în inima preamilostivă a lui Dumnezeu care vede dincolo de "aici şi acum".
Vocaţia este chemarea de a face ceva specific pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia sa, de a îndeplini o misiune. Dumnezeu caută "da-ul" nostru liber pentru a împlini planul său de mântuire. Prin urmare, vocaţia este o chemare la a colabora cu Domnul, astfel încât viaţa noastră să fie o trăire a rugăciunii: "vie Împărăţia ta". Iar această colaborare cu Domnul se realizează în diferite stări de viaţă. Sunt cele "clasice": preoţie, căsătorie, viaţă consacrată, dar "creativitatea" Duhului face să se nască vocaţii şi vocaţii. Este grăitor exemplul Sfintei Tereza a Pruncului Isus care a permis Duhului Sfânt ca, în cadrul vocaţiei sale la viaţa consacrată, să-i descopere vocaţia personală la iubire: "Vocaţia mea este iubirea! În inima Bisericii, eu voi fi iubirea!".
Persoana chemată trebuie să aibă calităţile necesare pentru a putea răspunde Domnului, iar în procesul de discernământ acest aspect constituie un punct important pentru verificarea autenticităţii vocaţiei. Dumnezeu nu cheamă o persoană fără să o înzestreze cu ceea ce are nevoie ca să-l urmeze. Intrăm, împreună cu Domnul, în "logica darului": darurile primite se transformă în daruri oferite, puse în slujire.
Un îndrumător spiritual ne poate ajuta să recunoaştem şi să identificăm aceste calităţi şi să facem lumină în sufletul nostru, astfel încât vocaţia de la Domnul să poată deveni în noi un răspuns generos.
Iar răspunsul vine din iubirea liberă pentru Domnul. Pe parcursul discernământului descoperim că "da-ul" nostru, pentru a fi deplin, trebuie să fie o alegere şi nu o constrângere. Dacă chemarea depinde în întregime de voinţa lui Dumnezeu, atunci răspunsul afirmativ la vocaţia primită depinde de harul pe care Dumnezeu ni-l dă, dar şi de generozitatea noastră.
Primul interesat ca viaţa noastră să fie trăită în plinătate este Dumnezeu, care va face totul pentru ca vocaţia, semănată din iubire, să prindă rădăcini, să se maturizeze şi să rodească. Dumnezeu este întotdeauna de partea noastră şi este primul care crede şi "pariază" pe noi. De aici şi marea speranţă că împreună cu el vom îndeplini misiunea care ne-a fost încredinţată, oricare ar fi ea.
