Interviu cu pr. Ubaldo Oliviero, OFMCap., realizat de pr. Claudiu Bulai
Fericitul Ieremia Valahul a fost primul român ridicat la cinstea altarelor din Biserica Romano-Catolică din România. Aparţinând Ordinului Fraţilor Franciscani Capucini, a fost beatificat în anul 1983, fără a fi cunoscut în România, din cauza regimului din acea perioadă. Fraţii capucini au venit în ţara noastră în anul 1992, dând mărturie despre viaţa sfântă a compatriotului nostru. Pentru că în luna octombrie avem mai multe evenimente legate de viaţa Fericitului Ieremia şi pentru că în luna aceasta va avea loc şi consacrarea altarului şi sfinţirea sanctuarului diecezan "Fericitul Ieremia Valahul" din Oneşti, jud. Bacău, vă propunem un interviu cu pr. Ubaldo Oliviero, OFMCap., prezent în Dieceza de Iaşi încă de la înfiinţarea custodiei.
- Cum au fost începuturile pastoraţiei dumneavoastră în Dieceza de Iaşi?
Prezenţa noastră în România se datorează Fericitului Ieremia Valahul. De aceea noi am lucrat în această privinţă atât cu credincioşii, cât şi cu prietenii noştri. Apoi, cât timp am avut seminarul, a devenit un model de viaţă pentru noi, fraţii, şi pentru seminariştii noştri, folosindu-ne nu doar de devoţiune, ci şi de diferite momente din viaţa Fericitului Ieremia Valahul. Bineînţeles că nu într-un mod foarte profund, deoarece seminariştii, ca şi alţi elevi şi studenţi, se gândeau la alte lucruri. Oricum acesta a fost drumul nostru la început atât în interior, cât şi în exterior. Dar apoi, seminariştii au devenit promotorii acestei devoţiuni faţă de Fericitul Ieremia în familiile lor şi în propriile lor parohii, astfel că fiecare dintre acestea au această devoţiune. Noi am încercat să introducem atât în programul săptămânal al seminariştilor această înclinaţie către Fericitul Ieremia, cât şi al nostru, deoarece avem o viaţă comunitară, eram mereu în mijlocul lor fie la rugăciune, fie în timpul meselor, fie în diferite alte momente. Astfel au învăţat de la noi modul de a trăi viaţa comunitară. Acesta este un alt aspect. Seminariştii, dar şi mulţi preoţi nu înţelegeau viaţa călugărească, aceea de a trăi în comunitate. Aşadar, a trebuit să treacă puţin timp pentru a înţelege această diferenţă dintre preotul diecezan şi preotul călugăr, frate, persoană consacrată. Dar uşor, uşor au înţeles această diferenţă. Noi ne bucurăm de acest lucru, că, odată cu trecerea timpului, s-a înţeles această diferenţă dintre fraţii franciscani capucini sau conventuali şi preoţii diecezani. Diferenţa este o viaţă de fraternitate, de rugăciune, mai familiară, cu un apostolat mai limitat. Acest lucru am încercat să-l facem şi să-l cultivăm în fiecare seminarist. Şi, ca de obicei, sunt persoane care ascultă mai mult şi persoane care ascultă mai puţin.
- Cum aţi descrie această perioadă de slujire pe care o aveţi în Dieceza de Iaşi?
Îmi amintesc de primii paşi pe care i-am făcut în diferite parohii, pe unde pr. Eduard Sechel ne ducea pentru a-l face cunoscut pe Fericitul Ieremia şi pentru a ne face cunoscuţi şi pe noi, capucinii, astfel încât credincioşii ne numeau fraţii Fericitului Ieremia. Prin aceste vizite am putut cunoaşte pastoraţia care se făcea în această dieceză. O pastoraţie foarte populară, foarte ferventă, cu devoţiuni populare. Preoţii erau foarte implicaţi şi făceau un apostolat tradiţional. Acest lucru m-a impresionat, pentru că eu credeam că voi găsi în România un apostolat mai modern, în sensul că accentul se pune doar pe ceea ce este nou. În schimb, era suficient de atrăgător să-i facă pe oameni să participe la celebrările care se făceau în fiecare parohie, indiferent de oră sau zi. Acest lucru m-a impresionat, această mare participare a poporului la ceea ce fiecare paroh propunea.
- Vocaţia la Preoţie cum s-a născut şi s-a maturizat?
Ar fi nevoie de un interviu separat pentru această discuţie. Oricum, vocaţia mea s-a născut din interior. Am avut-o mereu, nu a fost un moment anume în care să mă simt chemat. A venit de la sine. Am avut în micul sat unde m-am născut un preot tânăr, a cărui mamă era înaintată în vârstă. Cât timp el celebra Sfânta Liturghie, mama lui stătea mereu în genunchi. Această doamnă avea părul alb şi era mereu cu mâinile împreunate. Şi eu, copil fiind, îi spuneam mamei mele, care era şi ea văduvă: "Trebuie să facem ca părintele Osvaldo. Eu celebrez şi tu o trăieşti". Dar Dumnezeu a avut alt plan. Mama mea a murit, iar eu nu ştiam ce să fac. Apoi am intrat în rândul capucinilor, am urmat cursul normal de formare. Am făcut teologia şi primele voturi. În al treilea an de teologie superiorii m-au trimis misionar în Brazilia, pentru a deschide o misiune acolo. Am rămas acolo pentru 11 ani (1962-1973). Apoi m-am întors la Napoli, la sanctuar, la parohie şi spital, iar apoi în 1992 am fost invitaţi să venim aici în România. Sunt aici în mijlocul vostru de 32 de ani cu bucurie şi speranţă.
- Povestiţi-ne o amintire care v-a rămas întipărită în suflet din aceşti ani petrecuţi în România.
Sunt numeroase! Acea bunicuţă din piaţă care îmi spunea: "Părinte, veniţi aici. Suntem catolici! Suntem din Tuta! Luaţi această salată! Nu trebuie să plătiţi! Spuneţi un Bucură-te, Marie, pentru mine". Sau acel bătrânel care, atunci când treceam pe lângă el, îşi făcea semnul sfintei cruci. Îmi amintesc de persoanele care îşi ridicau pălăria când treceam cu maşina, când realizau că este un frate capucin înăuntru. Sunt atâtea momente pe care le-am trăit aici în zona Oneştiului, dar şi în alte părţi ale României. Totuşi, mă impresionează mereu acel mod natural al oamenilor de a se manifesta când văd un frate sau un preot pe stradă. Îmi pare rău că astăzi preoţii nu se mai îmbracă tot timpul cu reverenda. Acest lucru poate fi un semn că persoanele se îndepărtează de Biserică. Oricum, sunt foarte fericit că am putut cunoaşte poporul creştin din România care crede şi îşi iubeşte Biserica.
- Cum aţi transmis spiritul capucin seminariştilor şi tinerilor cu care v-aţi întâlnit în toţi aceşti ani?
Am venit în Dieceza de Iaşi nu dintr-un motiv pastoral, pentru că Biserica locală ar fi avut nevoie de colaboratori pentru apostolatul său. Noi suntem capucini şi am venit în România doar pentru a purta carisma capucinilor, pentru cunoaşterea şi iubirea Fericitului Ieremia Valahul, un român beatificat în anul 1983, la Roma. Am transmis spiritul capucin prin ceea ce suntem ca fraţi şi ordin.
- La final, vă rog să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.
Cu siguranţă mesajul vine de la celebrările de anul acesta şi de anul viitor, referitor la Fericitul Ieremia. Anul acesta din sfinţirea altarului şi consacrarea sanctuarului Fericitul Ieremia Valahul din Oneşti, apoi anul viitor din celebrarea celui de-al patrulea centenar de la moartea sa. Aşadar, să-l ascultăm pe Fericitul Ieremia, în viaţa sa şi în slujirea sa. Singurul lucru pe care îl pot spune este ceea ce spunea Sfântul Augustin: "Turma îl ascultă pe păstor, păstorii ştiu să înţeleagă turma şi împreună formează familia lui Dumnezeu". Spun toate acestea referindu-mă la Fericitul Ieremia, la Anton Durcovici şi la Veronica Antal. Aceştia ar trebui să fie exemplu şi calea credincioşilor şi a păstorilor.
