de Vlad Ropotică
Începuse revoluţia şi Parisul se zbătea în convulsiile sângeroase ale schimbării. Tot ceea ce era vechi trebuia să dispară pentru a lăsa loc unei lumi noi, unor oameni noi, unor instituţii şi chiar credinţe noi. Dar transformarea nu trebuia să ia prea mult timp. Ceea ce era vechi nu trebuia să se înnoiască, ci trebuia distrus cu sălbăticie. "Sângele lor impur să ne ude câmpiile", cântau soldaţii din Marsilia intrând pe străzile Parisului.
Execuţiile deveniseră, aşadar, un lucru obişnuit. Nu trecea o zi fără măcar o decapitare. În acest climat al terorii, într-o zi de octombrie, un medic a avut o sclipire de umanitate. Revoluţionar, la rândul lui, dar şi deputat în noua adunare constituantă, doctorul Joseph Ignace Guillotin a înaintat un proiect de lege pentru îmblânzirea execuţiilor prin decapitare. Soluţia aleasă? O maşinărie care să înlocuiască sabia călăului. Proiectul a fost aprobat rapid şi maşinăria infernală a început să treiere capetele Franţei, preluând numele blândului doctor - ghilotina.
Sub lama ghilotinei au căzut capetele celor din vechea orânduire în frunte cu bietul rege Ludovic al XVI-lea, total depăşit de realităţile care îl înconjurau. Alături de capul regesc a căzut şi cel al soţiei sale, celebra Maria Antoaneta, precum şi a multor nobili, preoţi şi chiar simpli cetăţeni care refuzau să se adapteze noii lumi. Ca în orice proces revoluţionar, care mai devreme sau mai târziu îşi devorează proprii copii, sub lama rece au ajuns şi capetele fruntaşilor revoluţiei, precum fraţii Robespierre.
Am spune că aceştia sunt parizienii fără cap. Tiranul, regele, regina. Nu. Dar cine este parizianul fără cap? Răspunsul se află pe faţada măreţei Catedrale "Notre Dame". Vizitatorul, apropiindu-se de biserica gotică, vede trei porticuri pe faţada principală. Pe fiecare sunt zeci şi sute de sculpturi - statui ale unor regi, sfinţi sau personaje importante din istoria Franţei. Dintre aceste reprezentări, una ne şochează - este un om care îşi ţine în braţe... propriul cap. Acesta este personajul nostru - parizianul fără cap.
Se spune că, undeva în veacul al III-lea, un roman din Italia de azi, creştinat la maturitate, i-a cerut Papei Fabian binecuvântarea pentru a deveni misionar pentru triburi păgâne. Papa i-a ascultat cererea şi l-a trimis în Galia. Aici, pe malurile Senei, trăia violentul trib al parisiilor, având şi o fortificaţie pe un deal mai înalt - Lutetia. Dionisie, pe numele original sau Denis, aşa cum îl cunosc francezii, a predicat mai mulţi ani, a fost chiar întemeietorul Diecezei de Lutetia, fiind şi primul episcop al locului. Era cunoscut ca un excelent şi neobosit vorbitor, predicator. Dar activitatea sa a atras furia autorităţilor romane, aşa că Denis, ca şi Papa Fabian înaintea sa, a ajuns să ude "câmpiile cu sângele său". Locul execuţiei a fost acel deal înalt - ce avea să fie de atunci numit Muntele Martirilor - Montmartre.
O legendă medievală, pornită de la faima Sfântului Denis de mare predicator, spune că, după decapitare, capul său a sărit de pe deal în jos şi a călătorit vreo 5 km până în actualul cartier Saint Denis, predicând evanghelia pe tot acest traseu. Ceea ce este clar este că, după moarte, trupul i-a fost înmormântat la marginea unei păduri, într-un loc ascuns, unde peste două veacuri avea să apară o mănăstire mică, apoi o bazilică. Un loc ce îi poartă numele sfântului decapitat şi unde, alături de el, se odihnesc 42 de regi, 32 de regine şi numeroşi prinţi şi nobili ai Franţei.
Sfântul Denis este azi patronul Franţei. Nu pentru victoriile sale, precum Napoleon, nu pentru luxul său, precum Regele Soare, ci pentru curajul şi credinţa sa. Şi, la capătul vieţii, toţi regii şi reginele au ales să doarmă acolo, lângă primul parizian decapitat.
