Pagină realizată de pr. Felician Tiba

De mici ne-am rugat sfântul Rozariul! Nu cred că era seară în care să nu ne fi pus mama la marginea patului, de multe ori unul mai mare urmat de unul mai mic, pentru a nu vorbi între noi, dar mereu era cu rezultate bune.

"Ne rugăm pentru convertirea lui..., astăzi ne rugăm pentru..., pentru reuşită la teză, pentru sănătatea lui..." şi aşa aveam mereu un motiv concret pentru care să ne rugăm.

"Şi când veţi fi la casele voastre, şi atunci să continuaţi să vă rugaţi. Rugăciunea nu a făcut rău niciodată nimănui! Chiar dacă nu vedeţi rezultate imediate, nu vă preocupaţi, mai degrabă sau mai târziu ele vor veni. Important este ca voi să fiţi convinşi de necesitatea ei!"

Aşa ne spunea mama când eram mici, iar noi, fraţii şi surorile mele, ajunşi acum la casele noastre, am încercat să punem în practică sfatul ei. Doar că a apărut o problemă.

Copiii noştri, influenţaţi de societatea în care trăim, nu mai acceptă atât de uşor să se roage. Nu este vorba de a ne ruga împreună, asta nu au mai acceptat de mult, dar nici individual.

"Nu vedeţi că numai noi ne rugăm? Şi dacă tot spunem nişte texte, chiar credeţi că se face cum spunem noi acolo? Şi dacă voi vă rugaţi de mici, la ce bun? Aveţi mai mult decât alţii? Sunteţi mai fericiţi?" Şi nu s-au oprit aici!

Unul dintre ei, la îndemnul profesoarei, s-a dus la psihologul şcolii şi ce credeţi că a spus printre altele? Că tata şi mama îl obligă să meargă la biserică, că îl obligă să se roage şi că obligatoriu îi vorbesc despre Dumnezeu, ceea ce lui nu-i place şi aceasta îi produce multă anxietate şi îi blochează stilul liber de a se forma ca om.

După ce psihologul ne-a invitat la o discuţie, îndemnându-ne, printre altele, să nu mai fim atât de insistenţi cu fiul nostru pe cele spirituale, pentru că "nu îl ajută la nimic, ba din contra...", mi-a venit şi am spus spontan: "V-a spus că îl punem să se roage? Că îi vorbim despre Dumnezeu? Că îl ducem la biserică? Nu v-a spus şi că îl trezim în fiecare dimineaţă să mănânce? Nu v-a spus că la prânz mama îi cheamă pe toţi la masă? Seara, nu v-a spus că, înainte să-i propun să ne rugăm, luăm cu toţii cina? Nu v-a spus că şi-a dorit atât de mult o geacă pe care i-am şi cumpărat-o? V-a spus că din când în când merge la unul dintre prietenii lui şi că nu i-am cerut niciodată cont de ceea ce face acolo? V-a spus că atunci când are nevoie de ceva apelează la noi ca părinţi şi că nu i-am refuzat niciodată nimic? V-a spus doar că îl deranjează că insistăm cu Dumnezeu?! Nu ştiu, n-aş vrea să vă dau lecţii, dar dv. ca psiholog, ca să fiţi corect, trebuie să-i vorbiţi şi de Dumnezeu. Mi se pare un discurs fragmentar să luaţi în calcul doar că noi îl forţăm să meargă la biserică şi să se roage, dar nu luaţi în calcul şi că îl «forţăm» să mănânce, să se îmbrace, să vină în vacanţă cu noi, să se distreze cu prietenii, să ceară şi să primească, să-şi dorească şi să obţină. V-aţi centrat pe Dumnezeu de la care noi, ca părinţi, am învăţat că trebuie să avem grijă de ei, ca şi de fraţii şi surorile lui, nu aţi voit să vedeţi şi cadrul lărgit al creşterii lui!

Domnule psiholog, ajutaţi-ne să ne creştem copiii în mod armonios, nu fragmentar. Dumnezeu face parte din viaţa noastră, aşa cum tot din viaţa noastră face parte şi hrana, şi hainele, şi nevoile primare sau cele imediate. Nu incitaţi copiii împotriva noastră, a părinţilor, spunându-le că facem rău dacă le vorbim despre Dumnezeu. Fără Dumnezeu şi fără educaţia religioasă şi umană pe care am primit-o acolo la marginea patului, în copilăria noastră, noi nu am fi fost astăzi aici. Poate nu i-am fi avut nici pe ei şi nici nu am fi fost căsătoriţi, aşa cum e normal să fie. Nu ştiu cum să vă spun, dar dacă dv. decideţi că e bine să nu-i mai vorbesc despre Dumnezeu, vă rog să-i asiguraţi de astăzi înainte şi hrana necesară, şi hainele, şi tot ceea ce el are nevoie..." (Viorel)