de sr. Iuliana Neculai, NDS

Chemarea pe care ne-o face Biserica în acest an pastoral, aceea de a fi discipoli misionari ai lui Cristos, este o invitaţie adresată fiecăruia în parte şi face parte din identitatea primită la Botez.

Din orizontul discipolului lui Cristos nu poate lipsi cuvântul Scripturii, care îl formează şi îl călăuzeşte pe cale. Biblia ni se prezintă sub forma unui itinerar, ca o "hartă şi jurnal în acelaşi timp", deschizând noi orizonturi.

Când începem să citim Scripturile, întâlnim un narator care ne ia de mână şi ne conduce pe un drum. Prin intermediul naraţiunii încearcă să ne deschidă ochii inimii, îndemnându-ne să devenim "Pelerini ai Scripturii", lăsându-ne călăuziţi de ea.

Pe parcursul povestirii biblice Dumnezeu este adesea înfăţişat ca mergând alături de un popor aflat în călătorie. Dumnezeu îi însoţeşte pe Moise şi pe popor, ziua într-o coloană de nor, iar noaptea într-o coloană de foc (cf. Ex 13,21).

Niciun drum nu este ferit de riscul dezamăgirii, de ispita de a-i pune capăt (cf. Num 13-14). Oprirea nu este întotdeauna un act de întrerupere a călătoriei. Ea poate fi o necesitate pentru a măsura drumul parcurs şi pentru a vedea pe hartă cât drum mai trebuie parcurs. Harta este cuvântul Scripturii care poate pune ordine în timpul mersului. Privirea retrospectivă asupra drumului parcurs este decisivă pentru fiecare pelerin, chiar şi pentru ucenicii lui Isus.

Călătoria poporului lui Israel ne îndeamnă la o continuă regândire a alegerilor făcute. Călătoria spre ţara promisă ar fi putut dura 11 zile, în timp ce Israelului i-au trebuit 40 de ani (cf. Dt 1,1-3). De ce? Ce a împiedicat poporul să aibă pământul? Călătoria exterioară trebuie să fie însoţită de o călătorie interioară, aceea sub îndrumarea lui Moise, care redă poporului harta drumului, Tora. Israel s-a întors la momentul în care a primit cuvântul, învăţătura divină, care i-a permis să vorbească limba ţării promise. Datorită Torei/cuvântului este posibil a vorbi o limbă diferită de cea vorbită de cei puternici şi violenţi. Tora murmurată zi şi noapte, citită şi recitită face ca viaţa să reînflorească (cf. Dt 8,6-16).

Un proverb spune: "Spune-mi cum mergi şi îţi voi spune unde te duci!". Fără a ţine cont de cuvintele Scripturii, fără a se lăsa atins şi format de acest cuvânt, fără a-l pune în inimă şi a-l extinde la viaţă, nu putem fi pelerini ai cuvântului (cf. Ps 1).

Cuvântul divin este subiectul, protagonistul istoriei umane (cf. Fap 20,32), este motorul întregii vieţi a discipolului. Cuvântul creşte (cf. Fap 6,7; 13,49; 12,24; 19,20), este ascultat de cei care pornesc la drum, mişcându-şi paşii în urma celui care spune: "Urmează-mă" (cf. Mt 4,19; 16,24). Cuvântul este capabil să schimbe cursul evenimentelor asemenea discipolilor pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,33).

Nu degeaba primii adepţi ai Celui înviat erau numiţi "cei pe cale", aşa cum ne spune Cartea Faptele Apostolilor (cf. 18,25-26; 19,9.23; 22,4; 24,14.22). Pentru evanghelistul Luca, discipolii lui Isus sunt "cei ai căii". Căci Isus, "cel care merge", vine în întâmpinarea noastră pe cale. Pe acelaşi drum discipolii săi sunt chemaţi să privească, să recunoască şi să iubească chipurile celor pe care-i întâlneşte, ai celor care vorbesc despre Dumnezeu şi sunt parabole ale acestuia. Credinţa în Dumnezeul lui Isus trăieşte din relaţii, din chipuri care se recunosc, din mâini care se strâng, din inimi care sunt pasionate de a răspândi parfumul evangheliei.