de pr. Petru Ciobanu
Ce este viaţa? De-a lungul secolelor, mii de minţi umane au căutat să răspundă la aceasta, însă răspunsul cel mai minunat la această întrebare ni-l oferă credinţa creştină.
Fericitul Anton Durcovici, inspirându-se din învăţătura divină, afirma în articolul "Să nu ucizi" din nr. 2 (14 ianuarie 1934) al revistei Farul nou, că viaţa este un "dar ceresc", constatând însă cu durere - adevăr valabil şi azi - că "respectul sfânt faţă de viaţa proprie şi a semenilor noştri a scăzut însă simţitor în epoca noastră". De aceea, s-a simţit chemat să se pună în apărarea vieţii, inclusiv a celei nenăscute.
Premisa de la care porneşte fericitul episcop pentru a se pronunţa în favoarea vieţii se găseşte în acelaşi articol: "Stăpân absolut pe viaţă nu poate fi decât acela care ne-a dat-o şi ne-o susţine, Dumnezeu". De aici decurge şi "datoria noastră" de a ne folosi "de acest dar ceresc în conformitate cu scopul sfânt intenţionat de el". Cel care, continuă autorul, "îndrăzneşte împotriva voinţei suverane a Creatorului" şi ucide o viaţă umană nu face altceva decât să comită "o nedreptate strigătoare la cer", devenind asasin.
Referindu-se la plaga avortului, în acelaşi text, canonicul Anton Durcovici o califică drept "marea ruşine", "de care pată nici un fel de legiferare coniventă nu se va putea spăla în faţa istoriei". Or, existau deja la acea dată destule discuţii cu privire la legalizarea avortului, inclusiv în România. În acelaşi an, la 27 mai, în nr. 12 al aceleiaşi reviste, sintetizând conferinţa doctorului V. Trifu despre "Problema sexuală", Anton Durcovici, vorbind despre acei medici care sunt împotriva unei sexualităţi bazate pe legea divină, îi califică drept "criminali tot aşa de condamnabili ca şi aceia care cer ocrotirea legii pentru practicarea avortului".
În anul 1935, în nr. 10 al revistei Farul nou, canonicul Anton Durcovici publică un scurt articol denumit "Mai bine mulţi copii în leagăn decât unul pe conştiinţă", dedicat în întregime avortului. În el, autorul redă povestirea unei moaşe despre o femeie tânără şi uşuratică, vinovată de uciderea în sânul ei a treisprezece prunci. Este o dramă răzbunătoare ce relatează cum, în delirul ei, femeia îi vede în faţa ochilor ei pe toţi acei prunci cărora le-a curmat viaţa înainte de a se naşte. Nicio remuşcare, doar strigătul disperat: "Nu... nu, plecaţi... plecaţi... n-aveţi drept la viaţă", la care copiii îi răspund: "Nu putem vedea lumina veşnică, suntem nebotezaţi... dă-ne ochii tăi, mamă!". Nicio concluzie, pentru că autorul îl lasă pe cititor să înţeleagă ce înseamnă avortul şi care sunt consecinţele lui.
În apărarea vieţii crescânde sub inima mamei s-a ridicat episcopul Anton Durcovici şi în predica sa din 6 ianuarie 1949 din Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, ajunsă până la noi prin declaraţia dată în arestul Securităţii la 26 aprilie 1950. Rostită în ziua de Epifanie, fericitul episcop declară că "această îndoită atitudine, de închinare sau de prigonire, faţă de pruncul din Betleem şi de frăţiorii lui, copiii, s-a menţinut în omenire de-a lungul veacurilor", confirmând aceste afirmaţii prin cuvintele că şi astăzi există "noi Irozi, care caută... chiar moartea trupească a copilului nenăscut, răpindu-i totodată atât viaţa vremelnică cât şi cea veşnică". Pentru a-i pune în gardă pe ascultătorii săi, episcopul de Iaşi îi atenţionează că "Cristos cel blând are cuvintele cele mai aspre pentru osândirea acestor fapte şi le socoteşte făcute sieşi în persoana copilului". Şi cum nu putea lipsi nici îndemnul, îi invita pe credincioşi "ca nu numai ei înşişi să se ferească de crimele comise contra vieţii, dar şi să lucreze în mediul lor pe cât pot pentru stârpirea unor atari nelegiuiri".
