Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Cât ne gândim noi la moarte? Există astăzi tot felul de campanii prin care nu doar moartea, ci suferinţa în general trebuie ţinută cât mai la distanţă. Medicamente pe care, dacă le foloseşti, îţi "iau" durerea cu mâna, creme pe care, dacă le foloseşti, ca prin minune fac orice rid "să dispară". Dar oare e aşa? Am pus ghilimele tocmai pentru a se sesiza ironia!
Oricâte medicamente şi oricâte creme şi oricât de mult am ascunde noi suferinţa, la capătul a orice există un sfârşit care ne diferenţiază de Dumnezeu. Da, noi suntem limitaţi, avem un început pământesc şi avem un sfârşit pământesc. Între acestea două se află ceea ce noi numim convenţional "viaţă" şi pe care ar trebui să o trăim mereu aşa cum îi este şi natura, ca pe un dar. Viaţa este darul lui Dumnezeu oferit omului pentru a-şi pregăti veşnicia.
Nu de mult am asistat la o scenă inedită într-o biserică frumoasă, cu ocazia unei înmormântări.
Era o familie tânără, cu trei copii, plină de perspective, plină de entuziasm şi, mai ales, plină de iubire. În acea familie totul era făcut din iubire! Gesturile concrete de iubire nu lipseau nici din partea soţului, nici din partea soţiei, dar nici din partea copiilor. Entuziasmul deseori ieşea din graniţele stricte ale familiei şi devenea slujire în comunitatea de credinţă în care această familie trăia, astfel încât era cunoscută ca o familie frumoasă, mereu săritoare şi vizibil activă. Nu era activitate spirituală, socială, caritativă, dar şi distractivă de la care această familie să lipsească. Era acolo şi era sufletul întâlnirilor. Nu ştiu dacă este prea mult să spun că era "locomotivă". Oricum, şi datorită lor comunitatea din care făceau parte era una vie!
Într-o seară însă un mesaj trece din telefon în telefon şi este deschis cu stupoare de către prietenii apropiaţi, dar şi de cei îndepărtaţi: "A murit... soţul şi tatăl, prietenul, sufletul întâlnirilor..." Acolo unde fiecare credea că este o glumă bună, aşa cum îi plăcea şi defunctului de multe ori să facă, în realitate s-a dovedit a fi adevărat. Da, în urma nici nu se ştie a ce, omul, soţul, tatăl... murise, viaţa lui pământească se sfârşise. Dumnezeu a coborât pe pământ să "culeagă" roade şi a văzut că acest "fruct" era copt. De ce să-l mai lase? Dacă avea să se "strice"? Dumnezeu care este cunoscătorul a toate, autorul vieţii, cel care dă acest frumos dar, tot el, atunci când consideră, vine şi-l culege...
În acea seară a fost vizitată şi familia frumoasă, cu idealuri, cu proiecte, o familie de oameni fireşti, un soţ şi o soţie, părinţi a trei copii. Acolo unde părea că nimic nu are să se întâmple, Oaspetele "nepoftit", dar mereu atent la maturizarea creaturilor sale, dând o privire prin lume, a văzut acel fruct "copt". Şi l-a cules!
Pentru noi, ca oameni, un gest care lasă durere, care lipseşte o soţie de soţul ei drag şi trei copii de tatăl lor scump, dar pentru Dumnezeu, autorul a toate, o viaţă împlinită. De ce ar lua Dumnezeu un fruct necopt? De ce ar culege un agricultor roade crude?
Mare mister şi viaţa asta! Când ţi se pare că, în sfârşit, eşti stăpân pe situaţie, apare o durere, mai întâi un mic junghi, o durere de spate, apoi încep să trosnească genunchii şi încheieturile corpului, apar ridurile, pielea îşi schimbă culoarea şi textura, deodată începi să vezi în ceaţă, uneori eşti nevoit să întrebi de două ori când ţi se spune ceva şi uite aşa, omul, copilul care a început să meargă prin viaţă de-a buşilea începe să sfârşească prin a merge la fel...
La Liturghia de înmormântare, mama împreună cu cei trei copii, aşa cum au făcut mereu ca familie completă, din dorinţa de a trăi cât mai demn momentul, la rugăciunea "Tatăl nostru", s-au prins de mână şi au încheiat cercul atingând sicriul în care se afla soţul şi tatăl. Nu l-au mai putut prinde de mână, pentru că mâinile lui erau acum în ale Celui care îl crease, dar l-au înconjurat cu iubirea lor în rugăciune, aşa cum au făcut mereu.
Şi totuşi, putem rămâne uniţi şi după moarte... (Victor)
