Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Să nu te asculte copiii, orice părinte ştie că este o mare suferinţă. Am fost făcuţi să iubim şi ştim ca părinţi ce înseamnă să nu ţi se răspundă cu aceeaşi iubire.

Cât am avut copiii mici, nu m-a interesat prea mult acest subiect. Auzeam pe unul sau altul cum erau nemulţumiţi de copiii lor şi mă gândeam că, atunci când ai mei vor creşte mari, îi voi lăsa pe ei să aleagă, indiferent de consecinţe şi, mai ales, indiferent de cost.

Chiar nu-i înţelegeam pe părinţii care se opuneau anumitor alegeri din partea copiilor lor. Dacă ştii că i-ai educat bine, de ce să te temi?

Şi cum timpul trece foarte repede, au crescut şi copiii noştri. Fiica mai mare s-a înscris la facultate, prin urmare s-a mutat la cămin, de unde venea acasă doar din când în când. Anul următor ne-a lăsat şi fiul al doilea, la fel, plecând la facultate. Mai rămăsese acasă doar cel mic.

La început totul era bine şi frumos. Eram mulţumiţi de cum mergeau cu şcoala. Participau la cursuri, luau toate examenele şi, după câte îmi dădeam seama, mergeau şi la biserica din oraşul unde studiau. Ba mai mult, erau înscrişi şi în grupul de tineri, alături de care participau la cateheze şi la tot felul de alte activităţi extraşcolare, benefice unui tânăr.

Într-una din zile, fiica mai mare s-a îndrăgostit de un băiat şi a început să petreacă mult timp cu el. S-a rărit şi frecvenţa la cursuri, a scăzut şi randamentul la învăţătură, iar comportamentul ei a început să lase de dorit. Sigur că eram nemulţumiţi! M-am dus împreună cu soţia la ea şi am dorit să stăm de vorbă, pentru a se vedea ce e de făcut. Ceea ce m-a mirat a fost că am găsit o altă fiică. Nu mai era copilul nostru cel ascultător şi docil. Pe fata care nu ieşea niciodată din cuvântul nostru acum am simţit-o rebelă şi gata să se apere, indiferent de argumentele noastre.

"E dreptul meu să am un prieten", spunea cu îndârjire. "Voi nu mă vreţi fericită! Îmi luaţi şi puţina brumă de bucurie pe care mi-o poate da acest băiat. M-aţi ţinut închisă acasă fără să am posibilitatea să văd şi cealaltă parte a vieţii. M-aţi trimis la biserică forţat şi m-aţi pus să mă rog, chiar şi când eu nu am simţit să fac aceasta! Eu îl iubesc şi el mă iubeşte! Şi, da, nu v-am spus-o până acum, dar vrem să ne mutăm împreună!".

Am simţit că mi se clatină pământul de sub picioare! Îmi priveam fiica şi nu o mai recunoşteam. Unde era copilul candid de altădată? Unde era copilul ascultător? Am simţit atâta neputinţă în faţa ei, încât, chiar dacă eram cu soţia de faţă şi nu o făcusem niciodată, am izbucnit în plâns. Cum se poate transforma un om! Şi eu care credeam că niciunul dintre copiii noştri nu o să ne facă probleme, iată că fiica mai mare ne-a străpuns sufletul.

În zadar am încercat să-i explicăm să termine facultatea, să continue să înveţe bine, să se dedice studiului şi Bisericii. În zadar i-am spus că într-o prietenie trebuie să creşti, iar atunci când nu creşti, nu este adevărată, nu este bună.

"Prietenul meu mă iubeşte mai mult decât mă iubiţi voi", ne-a spus la un moment dat. Cum să o iubească cineva străin mai mult decât o iubeam noi? Ne-a frânt inima cu aceste cuvinte!

Spre casă ne-am întrebat tot drumul cu soţia unde greşisem. Ce ar fi trebuit să mai facem şi nu am făcut? Cu ce am greşit că am fost "pedepsiţi" într-un aşa fel? Şi, credeţi-mă, nu am reuşit să ne dăm un răspuns!

Ne-am mângâiat cu ideea că nu e singura care face astfel şi că sunt şi alţi părinţi care trec prin asta. Dar, oricum, nu avem linişte! Nu, nu poţi avea linişte ştiind cât ai investit în ei. Şi nu vorbesc doar din punct de vedere material, cât mai ales din punctul de vedere al vocaţiei de părinte, chemat să iubească, să se sacrifice. Nu, nu avem linişte... (Eduard)