de pr. Iosif Antili
Din perspectiva Noului Testament, cei ce formează noul popor al lui Dumnezeu se constituie ca o comunitate de fraţi şi surori. Ideea de fraternitate este prezentă deja în Vechiul Testament, Dumnezeu creând neamul omenesc "dintr-unul singur" (Fap 17,26; cf. Gen 2). Visul fraternităţii între oameni devine realitate în Isus Cristos, noul Adam.
În capitolul 23 al Evangheliei după Sfântul Matei, Isus denunţă comportamentul fariseilor şi al cărturarilor. În acel context, Isus dezavuează un anume mod de a construi o comunitate. Iată cuvintele sale: "Dar voi să nu fiţi numiţi "rabbi", pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi". Afirmaţia lui Isus implică două aspecte. Isus nu este pur şi simplu unul dintre mulţii învăţători (rabbi), ci este Învăţătorul prin excelenţă. Iar discipolii săi se vor constitui ca o comunitate de fraţi reuniţi de el în jurul Tatălui: "Iar voi toţi sunteţi fraţi".
Acest cuvânt al lui Isus este interpretat uneori ca o expresie a respingerii ierarhiei din Biserică. Însă această concepţie este contrară Noului Testament, care dă mărturie despre o Biserică organizată ierarhic de la începuturi. Să ne gândim, de exemplu, la funcţia colegiului apostolic, în frunte cu apostolul Petru (Mt 16,18-19; cf. In 20,22-23, Fap 1-2), dar şi la organizarea Bisericilor din perioada începutului creştinismului (Fap 1-2; Tim; Tit). Biserica trebuie să funcţioneze ca un corp bine organizat, rolurile din Biserică conferindu-i stabilitate şi bună rânduială.
Afirmaţia lui Isus "Iar voi toţi sunteţi fraţi" priveşte în mod evident spiritul care trebuie să anime relaţia dintre creştini. În deplin respect faţă de rolurile fiecăruia în Biserică, creştinii îi vor percepe pe ceilalţi ca pe nişte fraţi şi îi vor trata ca atare.
Câteva exemple din scrisorile pauline sunt edificatoare în acest sens. Apostolul Paul îi consideră pe colaboratorii săi drept fraţi. Paul îl menţionează pe "fratele Sostene" (1Cor 1,1), pe "fratele Timotei" (2Cor 1,1), pe "fratele Apolo" (1Cor 16,12), dar şi pe "fratele meu Tit" (2Cor 2,13).
Deşi este fondatorul comunităţii creştine din Corint şi "părintele" acestei comunităţi (cf. 1Cor 5,15: "Eu v-am dat naştere în Cristos Isus prin evanghelie"), Apostolul Paul se simte frate între fraţi. De aceea li se adresează corintenilor cu cuvinte precum: "Vă îndemn, fraţilor" (1Cor 1,10); "Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră" (1,26). Iar filipenilor le spune: "În rest, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul!" (Fil 3,1; cf. 2Cor 11). Astfel, întreaga comunitate creştină din jurul Apostolului Paul este constituită din mulţi fraţi. Colosenilor le cere să-i salute pe "fraţii din Laodiceea" (Col 4,15), iar tesalonicenilor le adresează îndemnul: "Salutaţi-i pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă!" (1Tes 5,26). Şi Paul, la rândul său, este perceput ca frate de către apostolul Petru care, în a doua sa scrisoare, vorbeşte de "iubitul nostru frate Paul" (2Pt 3,15).
Mai avem noi astăzi sentimentul fraternităţii între creştini? Îl mai percepem pe aproapele nostru ca pe un frate, ca pe o soră? Cum ar suna în auzul nostru formulări de tipul: fratele episcop, fratele preot, fratele provincial, sora provincială, fraţii laici, fratele dascăl, sora clopotăriţă, un frate vecin, o soră colegă etc.? Sună ciudat, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta era limbajul primilor creştini. Cred că frecventarea Scripturii ne-ar ajuta să învăţăm din nou acest limbaj şi să redescoperim spiritul care anima creştinii din Biserica începuturilor.
