de Vlad Ropotică
O dată la fiecare patru ani, lumea pare că se opreşte. Războaiele se liniştesc, pentru ca marii campioni să intre în arenă. Jocurile Olimpice, forma supremă de întrecere sportivă, adună pasiunea şi efortul din întregul mapamond pentru a oferi lumii imaginea competiţiei, a victoriei, dar mai ales a spiritului olimpic. Anul acesta, spiritul olimpic se întoarce acasă.
Poate veţi crede că am greşit anul. În anul 2004, Jocurile Olimpice, întrecere găzduită de un mare centru urban, ajungeau la Atena, în Grecia. Dată fiind ideea olimpică, preluată de la vechii greci, jurnalele de pretutindeni vorbeau despre acea ediţie ca fiind întoarcerea la origini. Anul acesta, metropola gazdă este, pentru a treia oară în istorie, capitala Franţei - Parisul. Londra şi Los Angeles au şi ele onoarea de a fi triple gazde în istoria Jocurilor. Deci, nu acesta este motivul pentru care Parisul este acasă.
Dacă ar fi să ne întoarcem la primele ediţii moderne ale întrecerii, descoperim acolo un personaj interesant. Pierre de Coubertin, un istoric şi educator francez, un om din înalta societate, baron, om pasionat până în străfundurile fiinţei de lumea antică - mai ales de Grecia şi de tot ce însemna civilizaţia elenă -, este considerat pe drept cuvânt părintele Jocurilor Olimpice moderne. La iniţiativa lui s-a format mişcarea olimpică, Comitetul Internaţional Olimpic şi s-au putut organiza, mai întâi la Atena, apoi la Paris, primele ediţii ale întrecerii sub semnul celor cinci cercuri. Or, Coubertin era francez, parizian prin naştere, deci un motiv serios pentru care am putea spune că Jocurile se întorc acasă. Nu chiar!
Deşi este de netăgăduit modul în care influenţa lui Coubertin a dat naştere Jocurilor Olimpice, altceva mă face să spun despre acest moment că este o întoarcere acasă. Odată cu anunţarea oraşului gazdă, instituţii şi indivizi au început pregătiri asidue pentru ca totul să fie bine. S-au pregătit strategii, planuri şi s-au luat decizii. Una dintre aceste decizii a fost alegerea unei biserici franceze care să ofere sprijin spiritual, logistic şi comunitar participanţilor şi organizatorilor. Această biserică este "Saint-Denys" din Arcueil. În acest loc a slujit şi mai ales a predicat un dominican interesant. Numele lui este Henri Didon. Biserica nu e departe de un colegiu, unde părintele dominican a fost şi director.
Didon este cu adevărat un personaj. Vorbitor pasionat şi pasionant, plin de carismă şi cu o minte sclipitoare, a atras mereu la predicile şi discursurile sale tot felul de oameni importanţi. Printre ei şi Pierre de Coubertin, baronul care avea să-i devină prieten apropiat. Aşa se face că la una dintre cuvântările părintelui Henri, acesta a enunţat un principiu de viaţă care i-a rămas în minte lui Coubertin. Educator atent, dar adesea nonconformist, dominicanul credea că sportul poate forma caractere bune în tineri, astfel că îi încuraja prin diverse concursuri şi întreceri să se perfecţioneze.
La baza acestei convingeri, credea el, sunt trei imperative: "Citius, Altius, Fortius" - "Mai repede, mai sus, mai puternic". Imperative clare pentru orice sportiv care vrea să se autodepăşească, dar şi pentru orice creştin care vrea să-şi modeleze viaţa şi caracterul. Auzind aceste cuvinte, baronul a fost marcat şi le-a ales ca moto pentru mişcarea pe care o fonda.
Şi astăzi sunt la baza crezului olimpic, fiind completate, din anul 2021, de al patrulea cuvânt: "communiter" - "împreună". În prefaţa cărţii italiene "Giochi di Pace. L'anima delle Olimpiadi e delle Paralimpiadi" ("Jocurile păcii. Sufletul Jocurilor Olimpice şi al Jocurilor Paralimpice"), Papa Francisc îşi exprimă bucuria că acest cuvânt s-a alăturat crezului părintelui Didon, făcând poveştile tuturor să se unească, asemenea cercurilor olimpice. Iată de ce, după mai bine de un veac, Jocurile Olimpice se întorc acasă!
