de pr. Alois Moraru

În ziua de 17 mai, am sărbătorit un deceniu de la beatificarea celui de-al cincilea episcop de Iaşi, Anton Durcovici, dar nu trebuie să uităm persecuţia la care a fost supus încă de la numirea pe care a primit-o din partea Papei Pius al XII-lea, în ziua de 30 octombrie 1947. Persecuţia a fost intensificată după arestarea care a avut loc în ziua de 26 iunie 1949, fiind condamnat la "moarte prin înfometare şi exterminare".

După ce regele Mihai a acceptat, în ziua de 14 noiembrie 1947, numirea Mons. Durcovici ca episcop de Iaşi prin semnarea Decretului 2.137 al Ministerului Cultelor, publicat în Monitorul Oficial, nr. 264, din aceeaşi zi, Guvernul Groza l-a informat pe episcopul numit că va fi recunoscut doar după "depunerea jurământului de fidelitate faţă de suveran şi de supunere faţă de legile Republicii Populare România". Deoarece regele era plecat în Anglia, Monseniorul Durcovici nu a putut depune imediat jurământul de fidelitate faţă de regele României, iar autorităţile comuniste i-au permis jurământul faţă de legile ţării abia în ziua de 1 aprilie 1948.

După consacrarea episcopală în catedrala din Bucureşti (5 aprilie) şi înscăunarea în catedrala din Iaşi (14 prier), Securitatea Română l-a considerat pe episcopul Anton Durcovici "un instigator al maselor împotriva ordinii şi securităţii statului" şi l-a supravegheat pas cu pas. Din dosarele informative care au fost întocmite de Direcţiile Regionale de Securitate din Iaşi, Roman şi Bacău putem extrage multe texte din care vedem atenţia securiştilor de a surprinde orice idee politică în predicile rostite de episcop în timpul vizitelor pastorale. Fiind prudent în expunerile şi scrierile sale, episcopul de Iaşi nu a oferit ofiţerilor Securităţii motive de a fi acuzat în mod direct că încalcă legile statului, de aceea autorităţile comuniste au căutat informatori care să ofere mărturii false, mai ales că "a îndemnat populaţia să nu se supună legilor statului comunist".

În urma revoltelor din unele sate catolice din Moldova, în luna martie 1949, Securitatea a considerat că este un moment prielnic de a-l acuza pe episcopul Durcovici că "a instigat populaţia catolică" împotriva autorităţilor comuniste, cerând superiorilor de la Bucureşti arestarea ierarhului şi a 65 de preoţi, dascăli şi feciori de biserică. În ziua de 16 mai acelaşi an, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a decis arestarea ultimilor doi episcopi aflaţi în libertate: Márton Áron şi Anton Durcovici. Ordinul de arestare nu s-a pus imediat în aplicare, căci Securitatea a aşteptat un moment prielnic.

În ziua de 20 iunie 1949, episcopii Durcovici şi Áron s-au întâlnit la Bucureşti în ultima lor conferinţă episcopală, respingând din nou orice compromis de a rupe Biserica din România de Sfântul Scaun şi de a colabora cu autorităţile comuniste. Fiind înştiinţaţi de aceste hotărâri, la ordinul dat de conducerea partidului comunist aflat la cârma ţării, conducerea Securităţii a decis arestarea lor imediată. În drum spre Alba Iulia, episcopul Márton Áron a fost arestat în tren, iar episcopul Durcovici era aşteptat să iasă din palatul arhiepiscopal din capitală, unde era cazat în acele zile.

În colaborare chiar cu unii preoţi, arestarea episcopului Durcovici s-a produs în ziua de 26 iunie 1949, în timp ce mergea la Popeşti-Leordeni pentru a administra taina Mirului. Ierarhul era însoţit de preotul Rafael Friedrich, care a povestit apoi modul în care a fost arestat Preasfinţitul Anton: "A venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti care l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Preotul Friedrich a vrut să-l apere. Un securist l-a lovit cu o manivelă de fier în cap şi l-a aruncat în maşină". În urma studierii arhivelor Securităţii, am constatat că în perioada 26 iunie 1949 - iunie 1950 episcopul a fost în arestul central al Ministerului de Interne din Bucureşti, după care a fost transferat la Jilava (iunie 1950 - 17 septembrie 1951) şi la Sighetu Marmaţiei, unde a murit ca martir în ziua de 10 decembrie 1951.