Interviu cu pr. Viorel Ababei, realizat de pr. Claudiu Bulai

În prima lună a anului 2024, vă propun un interviu cu primul preot din Dieceza de Iaşi, în ordine alfabetică. Îşi sărbătoreşte ziua de naştere de ziua naţională a României, iar în luna decembrie a anului trecut a împlinit un număr semnificativ de ani. Vă propun, aşadar, o discuţie cu duhovnicul catedralei, pr. Viorel Ababei.

- La 1 decembrie 2023 aţi împlinit frumoasa vârstă de 65 de ani. Cum aţi trăit acest moment?

Da! Am împlinit 65 de ani. Mulţi sau puţini, atâţia sunt. Mulţumesc Domnului pentru fiecare zi şi pentru fiecare oră din viaţă. Timpul este darul gratuit al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi şi astfel l-am considerat şi eu. Cum am trăit acest moment? Sincer, mai emoţionat m-am simţit la împlinirea vârstei de 50 de ani. Mi se părea că jumătate de secol ar fi cumva mai mult decât 65 de ani. Şi totuşi, imaginea cu cele două lumânări de pe tort, care indică vârsta, rămase imortalizate în galeria de fotografii, îmi vor aminti de un prag peste care am trecut, şi poate doar atât, pentru că misiunea şi activităţile mele rămân şi vor continua în virtutea acelui "Preot în veac eşti tu!", refren care-mi răsună în minte şi în urechi la fel de prezent şi astăzi ca şi în ziua hirotonirii mele.

- Sunteţi duhovnicul catedralei şi misionar al milostivirii. Ce implică aceste două misiuni?

Din vara anului 2017 am fost numit "poenitentiarius magnus", adică "duhovnic sau îndrumător spiritual" la Catedrala din Iaşi, cu misiunea de a asculta spovezile credincioşilor şi a acorda asistenţă spirituală. Aveam atunci 59 de ani şi o experienţă şi practică preoţească acumulată în cei 31 de ani de preoţie.

Numirea de "misionar al milostivirii" a venit în anul 2019 şi a însemnat pentru mine continuarea aceleiaşi slujiri sacerdotale, dar mai extinsă. Mă refer la facultatea acordată pentru dezlegarea unor păcate care atrag o cenzură rezervată Scaunului Apostolic. Această slujire m-a responsabilizat mai mult şi m-a obligat să-mi însuşesc şi să practic calităţile pe care trebuie să le posede un "misionar al milostivirii": primitor şi atent cu toţi; clar în prezentarea principiilor morale, mărinimos şi generos în împărţirea iertării lui Dumnezeu. Aceste calităţi nu sunt puţine şi nici uşor de însuşit şi mai ales de practicat. De aceea, din cauza limitelor şi a slăbiciunilor mele, mă încred în ajutorul lui Dumnezeu şi în inspiraţia Duhului Sfânt, dar îi rog şi pe cititorii revistei "Lumina creştinului" să mă amintească în rugăciunile lor, ca să nu dezamăgesc pe nimeni şi să reuşesc să mă ridic la nivelul aşteptărilor tuturor.

- Privind misiunile pe care le-aţi avut în cei aproape 40 de ani de preoţie, am putea să le rezumăm în trei cuvinte: vicar, paroh şi spiritual. Care perioadă a fost mai frumoasă?

Ca vicar la Parohia Nicolae Bălcescu am făcut primii paşi în preoţia practică după anii de teorie teologică şi pastorală însuşită în Seminar. Nu se uită niciodată prima parohie unde toată lumea te numeşte părinte. Este un sentiment tare plăcut şi motivant.

La Bacău am ajuns chiar în anul Revoluţiei. Am prins pionieratul în tot ceea ce au însemnat noile provocări care au fost posibile după căderea comunismului şi pătrunderea suflului libertăţii: religia în şcoală, constituirea asociaţiilor Acţiunea Catolică, Scout, Caritas, Kolping şi munca susţinută pe şantierele de la cele trei biserici noi şi cele două case parohiale, mai întâi ca vicar şi apoi ca paroh în Parohia "Fericitul Ieremia Valahul" Bacău.

Ca paroh la Valea Mare am trăit momente înălţătoare de har şi binecuvântare. Apogeul l-a constituit pregătirea primiţiei episcopale în satul natal a PS Anton Coşa. Tot aici s-a consumat şi cel mai greu moment al preoţiei mele, anunţarea familiei părintelui Valentin Farţade, care îi pregăteau primiţia, că a plecat dintre noi să facă primiţia în cer, în urma unui accident rutier.

- Vocaţia la viaţa de preot cum s-a născut şi s-a maturizat?

Pot spune că primul semnal din partea lui Dumnezeu, că mă vrea în slujba altarului, l-am simţit la Prima Sfântă Împărtăşanie, la vârsta de 9 ani. Părintele Petru Ciocan m-a făcut să înţeleg că trebuie să devin sfânt, pentru că eu nu am un patron, şi cel puţin alţi copii care vor primi la Botez numele de Viorel să mă aibă patron pe mine. Ca orice copil, am luat foarte în serios aceste cuvinte, mai ales că veneau de la "părintele", pe care îl percepeam că este prietenul lui Dumnezeu cu care are legături directe, mai ales când celebra Sfânta Liturghie, şi că însuşi Dumnezeu i-a inspirat acele cuvinte. De atunci am simţit în mine dorinţa de a fi sfânt. Pentru mine - atunci, cu mintea de copil - sfânt însemna să fiu ca părintele Ciocan, adică preot. Gândul că trebuie să fiu preot mai întâi, apoi sfânt şi în final patron pentru alţi copii, care vor fi botezaţi cu numele de Viorel, mi-a călăuzit paşii copilăriei şi ai adolescenţei şi nu m-a părăsit niciodată. Am fost ministrant chiar înainte de a face Prima Sfântă Împărtăşanie şi am rămas în preajma altarului până în clasa a X-a, când am intrat la Seminarul din Iaşi. Nu povestisem nimănui secretul inimii mele de a mă face preot, dar am constatat că nu a fost o surpriză pentru consătenii mei când s-a aflat că am reuşit la Seminar şi sunt convins că ar fi fost o dezamăgire pentru ei dacă aş fi ales orice altceva în afara preoţiei.

- Aţi fost pentru 12 ani spiritual la Seminarul Mare din Iaşi şi aţi văzut ieşind preoţi generaţii la rând? Cum aţi descrie acei ani?

La Seminar am ajuns cumva împotriva voinţei mele. Nu mi-am dorit să ajung înapoi la Seminar, ca preot, ba chiar am încercat să mă împotrivesc. Aveam atunci 47 de ani de viaţă şi 19 ani de preoţie şi niciun fel de studii suplimentare care să mă recomande pentru o astfel de slujire. Necunoscute sunt căile Domnului. Şi aici, după zbuciumul inerent al debutului unei noi etape din preoţia mea, cu ajutorul Domnului şi al confraţilor preoţi colegi, unii dintre ei fiind foştii mei profesori, m-am acomodat şi m-am obişnuit atât de mult, încât a fost locul de care m-am despărţit cel mai greu. Şi, da, pot spune că aceasta a fost perioada cea mai frumoasă a preoţiei mele. Rămăsesem dator cu acest răspuns.

- La final, vă rog să transmiteţi un mesaj cititorilor noştri.

Spuneam la începutul interviului nostru că timpul este darul gratuit al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Suntem la început de an, şi orice început este o nouă etapă din devenirea noastră de oameni şi creştini în drum spre veşnicie. Mi-am propus, şi vă îndemn şi pe voi, dragi cititori, să devenim conştienţi de valoarea timpului ca dar al lui Dumnezeu încredinţat nouă ca nişte talanţi, în administrare, şi folosindu-i bine să ne asigurăm veşnicia fericită din cer încă de aici de pe pământ.