Marea speranţă
de pr. Felix Roca
Am încheiat seria de articole de anul trecut în tonalitatea speranţei. Deschidem anul acesta o nouă serie dedicată în întregime speranţei. Motivul nu este dat numai de faptul că suntem la începutul anului, ci, mai ales, pentru că Papa Francisc a aşezat în faţa tinerilor această virtute pentru anii următori, dorind să parcurgă împreună cu ei calea speranţei.
Dacă privim în jurul nostru, ne dăm seama cât de mare nevoie este de speranţă. Îndemnul papei este ca tinerii să fie semănători de speranţă, iar această misiune poate fi împlinită doar prin gesturi concrete.
Tinereţea ar trebui să fie caracterizată de o atitudine de speranţă. Dar aceasta nu poate să fie prezentă în tineri numai pentru că aparţin unei anumite categorii de vârstă şi pentru că au viitorul în faţă. În mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2023, papa spunea: "Tinereţea este un timp plin de speranţe şi de vise, alimentaţi de realităţile frumoase care îmbogăţesc viaţa noastră: strălucirea creaţiei, relaţiile cu cei dragi ai noştri şi cu prietenii, experienţele artistice şi culturale, cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice, iniţiativele care promovează pacea, dreptatea şi fraternitatea, şi aşa mai departe". Papa Benedict al XVI-lea le spunea tinerilor în anul 2009: "Noi avem nevoie de speranţe - mai mici sau mai mari - care, zi de zi, să ne menţină în mişcare. Dar fără marea speranţă, care trebuie să depăşească tot restul, ele nu sunt suficiente. Această mare speranţă poate fi numai Dumnezeu, care cuprinde universul şi care poate să ne propună şi să ne dăruiască ceea ce, singuri, nu putem obţine".
Aşadar, speranţa nu poate fi asigurată de calităţile personale sau de bunurile materiale, ci marea speranţă este însuşi Dumnezeu. Numai cu el poate fi înfruntat "griul" societăţii sau al viitorului. Mi se întâmplă des să aud că mi se spune: "Ce speranţă să mai ai, când e greu să faci o şcoală, când nu găseşti un loc de muncă sau nu poţi să legi o prietenie adevărată?". Sunt dificultăţi obiective care afectează "doza de speranţă". Albert Camus spunea: "Nu pot să iert societăţii contemporane faptul că este o maşină care târâie oamenii spre disperare". Tocmai de aceea, fundamentul speranţei trebuie căutat acolo unde există cu adevărat: la Dumnezeu. Nu există lucru mai tragic decât disperarea, deoarece îi lipseşte forţa de a se arunca în genunchi. În viaţa unui tânăr pot fi multe situaţii care ar putea duce la disperare, dar dacă rămâne forţa de a cădea în genunchi, atunci disperarea poate fi învinsă, pentru că după fiecare apus apare un răsărit şi după fiecare furtună poate apărea curcubeul. Speranţa este cea care vede spicul în timp ce ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte. Învierea lui Cristos este cea mai profundă mărturie în acest sens. El a învins răul, păcatul şi moartea oferindu-ne speranţa victoriei binelui în viaţa noastră.
Aceste gânduri ne vor călăuzi în anul care s-a deschis, astfel încât să creştem în speranţă şi să împlinim misiunea de a fi semănători de speranţă în timpuri care sunt atât de tulburi. Un tânăr care îl urmează pe Cristos nu poate să nu fie umplut de această speranţă care oferă bucuria vieţii.
