de pr. Iosif Antili
Cititorul atent al Bibliei observă că limbajul lui Isus îmbracă adesea forme radicale. Mesajul său provoacă mentalitatea comună şi tiparele sociale. Una dintre cele mai puternice forme de legătură între oameni este cea care uneşte membrii familiei. Iar familiile bine sudate consolidează societatea. Isus însă le cere discipolilor să-şi reconfigureze atitudinea de fond faţă de propriile familii.
Conform Evangheliei după Sfântul Matei, Isus spune: "Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (Mt 10,37). Mesajul Mântuitorului este bulversant. Isus pretinde de la discipolii săi un ataşament mai puternic decât legătura familială dintre părinţi şi copii. Felul în care Isus formulează fraza aminteşte de verbul ebraic kabad ("a da greutate"), sugerând că atunci când este vorba de a alege între el şi familie, balanţa trebuie să încline în favoarea lui. Cuvântul lui Isus din Evanghelia după Sfântul Luca sună şi mai tranşant: "Dacă cineva vine după mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu" (Lc 14,26). Oare Isus ne cere să urâm? Evident că nu. Formularea lui Isus este tipic semită, aceasta fiind o modalitate de a exprima preferinţa pentru o persoană în loc de alta. Putem aminti aici celebra formulare din Cartea Profetului Malahia: "L-am iubit pe Iacob şi l-am urât pe Esau" (Mal 1,2-3, cf. Rom 9,13). Evident, Dumnezeu nu-l urăşte pe Esau, dar formularea indică pur şi simplu preferinţa lui Dumnezeu pentru Iacob şi nu pentru Esau. La fel trebuie înţeleasă formularea lui Isus despre ura faţă de membrii familiei. În alegerile fundamentale de viaţă, discipolul va opta pentru valorile evangheliei chiar în detrimentul intereselor familiei.
În ambele formulări de mai sus, Isus face apel la un principiu enunţat de Creator în Cartea Genezei, conform căruia, cine vrea să formeze o nouă familie trebuie să se distanţeze de familia de origine (cf. Gen 2,24). Cel care se angajează să fondeze o nouă familie nu se dezice de familia de origine, dar trebuie să facă noi alegeri. Noile decizii se iau împreună cu persoana cu care a fondat propria familie. Când unul dintre cei doi se raportează mereu la părinţi, apar probleme.
La fel se întâmplă cu cel care l-a găsit pe Isus. Cine îl întâlneşte pe Isus îşi dă seama că este pus în faţa unor noi alegeri de viaţă: ori optează pentru el, ori rămâne ataşat de vechile legături. Întâlnirea cu Isus reconfigurează scara valorilor: lucruri care erau foarte valoroase înainte, sunt acum relativizate. Isus decide acum totul. El este în centru.
La vremea lui Isus, cei care au decis să-l urmeze au fost puşi în faţa unor alegeri radicale. Rabinii de la Iamnia au pronunţat celebrele blesteme împotriva "nazarinenilor" consideraţi eretici. Aceste excluderi erau periculoase, ducând la pierderea privilegiilor din partea familiei, inclusiv la pierderea dreptului de moştenire.
Noi trăim astăzi într-o lume diferită, însă provocarea lui Isus rămâne. Când ai de ales între evanghelie şi familie, ce preferi? Mulţi relativizează valorile evanghelice în ideea de a păstra pacea familiei. Dar ce pace este pacea fără Cristos? Tu cum ai descrie poziţionarea ta între familie şi Cristos?
