«Nu este bine ca omul să fie singur» (Gen 2,18). Încă de la început, Dumnezeu, care este iubire, a creat fiinţa umană pentru comuniune, înscriind în fiinţa sa dimensiunea relaţiilor. Astfel, viaţa noastră, plăsmuită după chipul Treimii, este chemată să se realizeze pe deplin pe ea însăşi în dinamismul relaţiilor, al prieteniei şi al iubirii reciproce. Suntem creaţi pentru a sta împreună, nu singuri. Şi tocmai pentru că acest proiect de comuniune este înscris aşa de adânc în inima umană, experienţa abandonării şi a singurătăţii ne înspăimântă şi o simţim dureroasă şi chiar inumană. Devine şi mai mult astfel în timpul fragilităţii, al incertitudinii şi al nesiguranţei, provocate adesea de apariţia oricărei boli grave.

Fraţilor şi surorilor, prima îngrijire de care avem nevoie în boală este apropierea plină de compasiune şi de duioşie. Pentru aceasta, a ne îngriji de cel bolnav înseamnă, înainte de toate, a ne îngriji de relaţiile sale, de toate relaţiile sale: cu Dumnezeu, cu ceilalţi - cei din familie, prieteni, lucrători sanitari -, cu creaţia, cu sine însuşi. Este posibil? Da, este posibil şi noi toţi suntem chemaţi să ne angajăm pentru ca asta să se întâmple. Să privim la icoana bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37), la capacitatea sa de a încetini pasul şi de a deveni aproapele, la duioşia cu care alină rănile fratelui care suferă. [...]

Să ne amintim de acest adevăr central al vieţii noastre: am venit pe lume pentru că ne-a primit cineva, suntem făcuţi pentru iubire, suntem chemaţi la comuniune şi la fraternitate. Această dimensiune a fiinţei noastre ne susţine mai ales în timpul bolii şi al fragilităţii şi este prima terapie pe care toţi împreună trebuie s-o adoptăm pentru a vindeca bolile societăţii în care trăim.

Vouă, care trăiţi boala, trecătoare sau cronică, aş vrea să vă spun: să nu vă fie ruşine de dorinţa voastră de apropiere şi de duioşie! Nu o ascundeţi şi să nu credeţi niciodată că sunteţi o povară pentru ceilalţi. Condiţia bolnavilor îi invită pe toţi să frâneze ritmurile exasperate în care suntem cufundaţi şi să ne regăsim pe noi înşine. [...]

Bolnavii, cei fragili, săracii sunt în inima Bisericii şi trebuie să fie şi în centrul atenţiilor noastre umane şi al îngrijirilor pastorale. Să nu uităm asta! Şi să ne încredinţăm Mariei Preasfinte, Tămăduitoarea bolnavilor, ca să mijlocească pentru noi şi să ne ajute să fim artizani ai apropierii şi ai relaţiilor fraterne.

Papa Francisc, din Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului 2024