de pr. Richardo-Dominic Baciu
"Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice" (Mc 3,13-14).
Aceste cuvinte din evanghelie ilustrează foarte bine legătura intimă dintre chemarea lui Dumnezeu, primită în spirit de ascultare şi de credinţă, şi misiunea creştină de martori şi vestitori ai lui Cristos, colaboratori umili, dar curajoşi în opera sa de mântuire. Având în vedere marele interes faţă de misiunile care caracterizează viaţa şi activitatea pastorală a diecezei noastre, este bine să acordăm o atenţie deosebită vocaţiilor, în special Preoţiei şi vieţii consacrate.
Ştim cu toţii că viaţa, mărturia şi activitatea pastorală a comunităţilor noastre ecleziale au nevoie de vocaţii. Ştim şi că declinul vocaţional într-o dieceză sau ţară este adesea consecinţa slăbirii credinţei şi a zelului spiritual. Aşadar, nu ne putem mulţumi să explicăm că numărul mic de vocaţii sacerdotale este compensat printr-o creştere a angajării apostolice a laicilor sau chiar că acest lucru se datorează voinţei Providenţei pentru a permite "dezvoltarea laicilor". Dimpotrivă, cu cât este mai mare numărul laicilor care doresc să trăiască cu generozitate vocaţia baptismală, cu atât este mai necesară prezenţa şi slujirea specifică a preoţilor hirotoniţi.
Din diferite motive, este cu adevărat dificil să se întreprindă şi să se realizeze planuri mari şi exigente în viaţă, care îl implică pe om nu în mod parţial şi temporar, ci în mod deplin şi definitiv. Este şi mai dificil pentru mulţi oameni să recunoască faptul că aceste planuri nu sunt numai ale lor, rod al minţii şi al alegerilor lor, ci ceva care se naşte mai ales din chemarea lui Dumnezeu.
Avem tendinţa să credem că responsabilitatea vocaţiilor într-o dieceză ţine strict de cei care lucrează în seminar. Dacă sunt vocaţii, este datorită tuturor, dacă nu sunt vocaţii, este din cauza celor care lucrează în seminar. Oare să fie chiar aşa? Preocuparea Bisericii pentru vocaţii trebuie să se întemeieze pe o mare angajare comună a laicilor, a preoţilor şi a persoanelor consacrate, care să conducă la redescoperirea dimensiunii fundamentale a credinţei noastre. Tocmai de aceea rugăciunea joacă un rol primar şi fundamental în trezirea vocaţiilor. Rugăciunea pentru vocaţii nu este şi nu poate fi expresie a resemnării care ne cuprinde atunci când credem că am făcut tot posibilul, dar rezultatele sunt nesemnificative. Rugăciunea nu este o formă de a-i da lui Dumnezeu mandatul de a face ceva pentru noi. Dimpotrivă, înseamnă a ne încredinţa lui, a ne pune în mâinile sale, pentru a putea îndeplini lucrările lui Dumnezeu cu încredere şi zel.
Rugăciunea vocaţională este, fără îndoială, datoria întregii comunităţi creştine, iar această rugăciune trebuie să fie însoţită de o activitate pastorală cu un clar caracter vocaţional. Fiecare parohie şi comunitate creştină trebuie să se simtă coresponsabile de discernământul şi de dezvoltarea vocaţiilor. Ce activitate specifică pentru vocaţii am în Biserică/comunitate/familie?
Pastoraţia vocaţională este o provocare înainte de toate pentru noi şi este încredinţată rugăciunii, slujirii şi mărturiei noastre personale. De fapt, ar fi dificil pentru vocaţia sacerdotală să se nască fără ajutorul preotului, fără contactul personal cu el, fără prietenia cu el, fără grija răbdătoare şi atentă, fără îndrumarea sa spirituală. Generozitatea noastră în slujba Bisericii, disponibilitatea noastră, bucuria slujirii, responsabilitatea pentru dezvoltarea spirituală a tinerilor încredinţaţi nouă, toate acestea ajută la creşterea unei vocaţii. Postul Mare să ne motiveze să iniţiem acţiuni frumoase acolo unde suntem, iar Dumnezeu va mijloci noi chemări. Viitorul Bisericii depinde de fiecare.
