Interviu cu pr. Grigore Duma, realizat de pr. Claudiu Bulai

Anul 2024, deşi nu este un an "rotund", totuşi, pentru unul dintre preoţii Diecezei de Iaşi, marchează împlinirea unor ani "rotunzi". Cu ocazia împlinirii a 85 de ani de viaţă în luna februarie şi 60 de preoţie în luna iunie, vă propun în acest număr al revistei un interviu cu pr. Grigore Duma.

- Anul acesta se împlinesc nişte ani frumoşi de viaţă şi slujire. Cum aţi reuşit în acest arc de timp să transmiteţi această atitudine pozitivă în jurul dv.?

La 85 de ani de viaţă şi 60 de ani de slujire ca preot, mă consider privilegiat de Domnul şi recunoscător pentru toate clipele, daruri ale lui, şi îmi dau seama abia la scurgerea lor că Domnul a dat zilelor noastre, cum spune Psalmul 39, doar o "lungime de câteva palme"; aceste zile, multe sau puţine, mi-au fost dăruite ca să le folosesc spre slava lui Dumnezeu, pentru binele meu personal, ca şi în folosul celor încredinţaţi grijii mele. Spre norocul meu, Domnul "mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii" (Ps 40), mi-a dăruit o familie nu numai numeroasă, ci şi puternic ancorată în credinţă, care mi-a influenţat paşii în viaţă din fragedă copilărie până astăzi. Atitudinea "pozitivă" am moştenit-o de la tatăl meu; în serile din zilele de sărbătoare, când îşi permitea clipe de relaxare, ne încânta cu poveşti şi întâmplări în care, sigur voit, trecea de la râs debordant la plâns cu lacrimi, spre marea noastră bucurie... O fi genetică sau molipsitoare această atitudine?! Abia după ce am fost hirotonit, am aflat că, în cadrul unei şedinţe a profesorilor, se analizase atitudinea mea cam "prea pozitivă" pentru viaţa de seminarist şi apoi de preot, cu perspectiva de a fi "sfătuit" să-mi găsesc un alt drum. Dacă se întâmpla aşa, acum aş fi putut fi pensionar de pe poziţia de tractorist fruntaş...

- Cum aţi trecut peste momentele grele din viaţă?

Ca viaţa fiecărui om, şi a mea a fost marcată de împliniri, dar şi de momente grele. Mi-ar fi dificil să descriu un moment greu specific acelor timpuri, diferite din multe puncte de vedere şi la o limită de înţelegere faţă de timpul de acum. Momentele grele sunt de nenumărate feluri, dar mă voi referi aici la un aspect deosebit, sugerat de unul dintre profesorii noştri, în pragul hirotonirii noastre, pr. Rafael Friedrich: "Aveţi grijă, spunea Sfinţia Sa, când totul vă merge bine şi cu succes, opriţi-vă şi întrebaţi-vă de ce nu aveţi piedici în cale; nu cumva ceea ce faceţi nu-i displace diavolului?". "Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze", a spus Isus. Învingerea greutăţilor zilnice este o lucrare personală, dar şi de echipă, iar eu am avut bucuria de a colabora cu oameni minunaţi la Seminar şi Episcopie. Când vine însă vremea să te împiedici în franjurile hainelor grele, o mână întinsă este o mare binecuvântare.

- Cum s-a născut şi s-a dezvoltat vocaţia la Preoţie?

Vocaţia la Preoţie a pornit, ca mai la toţi, cu o păturică pe umeri şi o cană de lut pe un scaun, înconjurat de alţi copii şi imitând ceea ce am văzut la biserică, repetând (pe vremea aceea) tot mai des Dominus vobiscum şi primind un răspuns, aproximativ, latinesc... A avea un preot din familie era o mare cinste; poate mai este şi-acuma. Dar taxele la Seminar erau aşa de mari, că nu orice familie putea face faţă, iar pentru părinţii mei a fost un mare semn de întrebare când le-am spus că aş dori să merg la Seminar. Această problemă a fost rezolvată de părintele paroh Ioan Minuţ, care i-a asigurat pe părinţi că lucrurile s-au schimbat şi asta nu va fi o piedică. A urmat examenul, admiterea şi anii de seminar, timp în care n-am avut niciodată un moment de ezitare în drumul spre Sfânta Preoţie.

- Cum să se apropie de Preoţie sau chiar să trăiască viaţa de preot cei care simt această chemare?

Viaţa de seminarist este frumoasă atât cât ochii sunt aţintiţi spre Preoţie, în limitele aşa de clare ale regulamentului. Timpul de pregătire are bucuriile şi frustrările sale, ca în orice alt domeniu. Chemarea la Preoţie este un dar care se obţine şi se întreţine prin rugăciune continuă, pregătire spirituală şi intelectuală solidă, dar şi prin cunoaşterea condiţiilor specifice preotului catolic. Statornicia ca preot este rezultatul unei vieţi de rugăciune şi aprofundare continuă a demnităţii preoţeşti prin studiu, meditaţie şi adoraţie.

- Aţi slujit o perioadă şi în America. Cum e "visul american"?

Experienţa americană este foarte diferită de "visul american"... În cei peste 25 de ani cât am slujit în America, am avut timp să văd mai toate aspectele vieţii americane. Ca peste tot în lume, în America sunt oameni buni şi răi, credincioşi şi necredincioşi, deştepţi şi... mai puţin deştepţi, bogaţi şi săraci etc. Cu un cuvânt, tot felul de oameni. Multe lucruri sunt la fel sau asemănătoare cu cele din ţară, altele foarte diferite, dar nu totdeauna în sensul cel mai bun. De departe şi în necunoaşterea realităţii, se naşte în minte acel "vis" care exagerează totul şi face din America o ţară aşa de dorită... În toţi anii aceştia, n-am avut niciodată gândul să rămân în America pentru totdeauna, pentru motive bine întemeiate şi personale, pe care nu le voi înşira aici. Am cunoscut familii de români care s-ar fi întors imediat din America, dacă n-ar fi fost plecarea lor din România cu "visul acesta" că au dat lovitura, dar care i-a dezamăgit profund. Au fost şi familii care s-au realizat frumos, mai ales cele care au avut sprijin de la prieteni şi de la rude.

- Vicar general fiind, nu v-aţi dat înapoi din faţa slujirii imediate. De unde această dăruire?

Diferitele şi multele mele forme de slujiri în Biserică, ca şi cea de vicar general, le-am considerat ca o împlinire a voinţei lui Dumnezeu la chemarea superiorilor mei. Orice numire, mai ales în ierarhie, pare senzaţională în primele zile, după care vine timpul de rutină în care eşti chemat să "slujeşti" în simplitatea slujitorului. Poţi să slujeşti şi dominând, dar spre paguba ta şi a celor slujiţi.

- Cum reuşiţi să fiţi o persoană simplă, având în spate un istoric atât de mare?

Faţa senină nu este un talent, ci este o mică parte din Dumnezeu. Un proverb spune că un sfânt trist este un trist sfânt. Toţi suntem chemaţi la sfinţenie şi s-o facem cu veselie, desigur cu veselia sugerată de Psalmul 94 şi de alte pasaje din Cartea Sfântă. Sfinţii n-au fost trişti; unii chiar au excelat în veselie, molipsind şi pe cei din jurul lor, ca Sfântul Filip Neri, Sfântul Ioan Bosco. Avem prea multe motive să fim veseli, iar cu un pic de imaginaţie îi putem înveseli şi pe cei din jurul nostru. Între alte bucurii din viaţa mea a fost şi aceea când am descreţit frunţi care ascundeau tristeţe. Încă nu mi-a trecut dorinţa de a mai face asta...

- La final, vă rog să transmiteţi un mesaj cititorilor noştri despre cum pot avea o faţă senină.

Priviţi la experienţele şi exemplele pozitive şi căutaţi să le aduceţi mereu în prezent. Faţa senină vine dintr-un suflet care se hrăneşte cu seninătatea pe care ne-o dă Dumnezeu.