de pr. Cristian Chinez
Într-o succesiune firească, după încreştinarea Europei, mai ales în ultima jumătate de mileniu s-a evidenţiat expansiunea misionară a Bisericii pe alte continente într-o asociere, nu întotdeauna fericită, cu hegemonia europeană. Europa a fost percepută, pe bună dreptate, ca fiind centrul politic, socio-economic şi religios al lumii. Expansiunea Bisericii o urma pe cea a Europei. Pe măsură ce vechiul continent european descoperea "lumi noi", Biserica se instala numaidecât şi acolo. Cu dublu rol: pe de o parte, cel de a-i tempera pe creştinii "cuceritori" (în special conchistadorii, aventurieri prin definiţie), iar, pe de altă parte, cel de a evangheliza noi popoare. Cu toate riscurile aferente.
În ultima jumătate de secol - în mod evident - ceva substanţial s-a inversat. Nu ca esenţă, ci ca structură. Un fel de "invazie" dinspre continente mai mult sau mai puţin îndepărtate provoacă răsturnări sau cel puţin reaşezări ale lucrurilor. Iar din punct de vedere religios, primul continent încreştinat se dovedeşte atât "nepregătit", cât şi incapabil de a oferi fie o faţă evanghelizată, fie un ideal evanghelizator. Ba chiar având tendinţa de a promova atitudini morale contrare evangheliei. Iată de ce rolul şi implicarea personală, dar şi comunitară, în sens de încarnare a spiritului evangheliei, sunt absolut necesare şi obligatorii. Nu numai la nivel oficial sau care ţine de ierarhia bisericească.
