de sr. Iuliana Neculai, NDS
Dumnezeu nu poate fi exprimat printr-un concept, nici cuprins în determinate formule lingvistice. El este în primul rând Mister. Isus ne-a arătat chipul lui Dumnezeu, un Dumnezeu care se manifestă faţă de noi ca Dumnezeu în relaţie: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Dumnezeu Treime, o comuniune de iubire. Pentru a vorbi de Dumnezeu, teologia foloseşte limbajul familiei, al relaţiilor fundamentale.
Viaţa umană se defineşte ca atare mai ales atunci când se realizează în relaţiile ei fundamentale. Nicio viaţă umană nu se poate trăi fără caracteristicile acestor relaţii, adică fără sentimentul apartenenţei, fără sentimentul de a fi dorit, însoţit şi iubit. Aceste caracteristici aparţin, de fapt, familiei umane. Familia este foarte strâns identificată cu casa, deoarece casa este locul de plecare şi de sosire al familiei. "Casa" este o metaforă pentru familia Bisericii.
În Biblie, locuinţa/casa se înscrie într-o dinamică pe care Dumnezeu o pune în inima omului de dragul vieţii, pentru ca acesta să-şi poată exprima relaţia pozitivă cu lucrurile şi cu lumea. În Sfânta Scriptură, a locui într-o casă înseamnă stabilirea unor relaţii pozitive cu ceilalţi prin găzduirea şi primirea lor.
Sensul de casă, în Scriptură, este, în sine, foarte larg: orice loc în care Dumnezeu se manifestă poate fi numit "casa lui Dumnezeu", aşa cum este Betel sau templul (cf. Ps 84,2-6).
În Psalmi, fericirea aparţine acelora care caută casa Domnului. În Psalmul 84 este descrisă căutarea stăruitoare a unui israelit pios de a locui în casa Domnului. Psalmistul face o dublă comparaţie: "Până şi vrabia îşi găseşte o casă şi rândunica un cuib unde să-şi pună puii lor" (v. 4). Or, dacă până şi aceste mici păsări au posibilitatea de a-şi face o "casă" în casa Domnului, de ce nu ar găsi refugiu cei care-şi pun toată speranţa în el? Este privilegiul oamenilor să se refugieze la umbra aripilor sale (cf. Ps 36,8). La umbra aripilor sale toţi pot beneficia de bogăţia casei lui Dumnezeu (cf. vv. 9-10), de apă, viaţă şi lumină - daruri ale Creatorului pentru creaturile sale, în care putem recunoaşte semnele providenţei divine.
Casa Domnului nu este doar un loc de refugiu şi de siguranţă, un loc de întâlnire. În tradiţia creştină este un loc de rugăciune şi de primire a darurilor divine, în special a darurilor Duhului Sfânt, prin care Domnul înviat susţine şi călăuzeşte calea discipolilor săi.
Nu există altă cale de urmat decât cea pe care ne-a indicat-o cel care s-a numit "calea". Mergând pe ea, suntem siguri că vom ajunge la Tatăl (cf. In 14,6). Fiecare este invitat, ba mai mult, dorit de Cel a cărui paternitate se extinde asupra tuturor şi care aşteaptă doar să fie împărtăşită de copiii săi.
Biserica, putem spune cu încredere, este o mare "casă de familie". Şi când putem afirma că Biserica este într-adevăr Biserică? Atunci când oferă sentimentul de apartenenţă, când deschide uşa tuturor, când membrii ei se simt însoţiţi - atunci este o adevărată familie, o comunitate creştină, care reflectă comuniunea Trinităţii, a bunătăţii şi a frumuseţii ei.
Să căutăm să descoperim în comunităţile noastre această "casă a lui Dumnezeu" - deschisă tuturor - şi să devenim pietre vii ale acestei case (cf. 1Pt 2,5). În calitate de "colaboratori ai lui Dumnezeu" (1Cor 3,9) să devenim "casa lui" (Ev 3,6), o clădire construită nu cu pietre moarte, ci cu pietre vii.
