Interviu cu pr. Luc Duquenne, SJ., realizat de pr. Claudiu Bulai

Anul acesta, un părinte iezuit din România a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani. Anul viitor va împlini 60 de ani de preoţie. Dintre aceştia, peste 30 de ani i-a trăit în ţara noastră. Vă propun în acest număr al revistei să vedem istoricul acestor cifre conturate cu trăiri şi amintiri de către pr. Luc Duquenne, SJ.

- Aţi petrecut cea mai mare parte a preoţiei dumneavoastră în România. Cum a fost această perioadă de 33 de ani în ţara noastră?

De la sosirea mea în România, în noiembrie 1991, mi s-a încredinţat grija pastorală a comunităţii de limbă franceză la Biserica "Preasfânta Inima a lui Isus", alături de parohul român pr. Ioan Ciobanu. L-am ajutat în slujirea comunităţii române până când, fiind mai mulţi preoţi, parohului i s-a dat un vicar. La cererea unor familii catolice din mai multe ţări din Africa, în Parohia "Sacré Cour" s-a născut, în Adventul anului 1992, o comunitate internaţională de limba engleză, ajutată la început de pr. Georg Sporschill, iezuit austriac venit la Bucureşti pentru slujirea copiilor străzii, care vorbea engleza cu voluntarii operei sale (Concordia). Când nu a mai putut continua, pastoraţia pentru comunitatea anglofonă a rămas în grija celorlalţi preoţi şi membri ai comunităţii, surori şi laici. În aceşti ani, în Bucureşti, s-a format o comunitate catolică caldeeană cu origini în Irak. De Crăciunul anului 1995, ni s-a cerut o Liturghie specială pentru aceşti fraţi creştini catolici. Au venit în jur de 100 de persoane. Astfel, s-a adăugat această comunitate, pe lângă cele în limba română, franceză şi engleză deja stabilite. După mai mulţi ani, a venit un preot de limbă arabă pentru creştinii libanezi, şi astfel s-a construit Biserica "Sfântul Charbel". Acest preot i-a luat în grija pastorală şi pe caldei. Din partea anglofonă, circumstanţe dramatice au adus la noi nişte tineri creştini din Sudan, scăpaţi din războiul civil şi de prigoana din ţara lor. Cu ajutorul comunităţilor "străine" de la "Sacré Cour" şi cea anglicană, precum şi a prietenilor mei din Belgia, am început să-i ajut în a găsi locuinţă şi hrană. Însă a trebuit să ne organizăm repede şi am apelat la direcţia europeană a "Serviciului iezuiţilor pentru Refugiaţi" (JRS), devenind filiala lor în România. Am găsit, de la Facultatea de Teologie şi Asistenţă socială, un student voluntar, alături de care am lucrat, mai întâi în subsolul casei parohiale, la evaluarea cererilor. A urmat apoi izbucnirea războiului civil în Republica Congo, care a adus în România un val de foşti studenţi de acolo cu familiile lor. De asemenea, fiecare criză din Orientul Mijlociu a adus noi persoane. Din anul 2000, JRS România este o asociaţie recunoscută pentru competenţa ei. Războiul din Ucraina a dovedit importanţa acestei instituţii.

- Cum au fost începuturile la Bucureşti în anii '90?

După Crăciunul din anul 1989, iezuiţii au căutat persoane pentru a-şi relansa prezenţa şi apostolatul în ţară. Eu, fiind de mult timp în legătură cu comunitatea greco-catolică din Belgia şi cu reprezentantul lor, Mons. Petru Gherman, am fost trimis în România ca preot de limbă franceză la Bucureşti, unde am ajuns la 17 noiembrie 1991. M-a primit la arhiepiscopie ÎPS Ioan Robu, înconjurat de vreo 10 preoţi tineri, fiecare având mai multe parohii, încă fără lăcaş de cult şi fără casă. Erau prezenţi şi fratele Augustin, din Congregaţia "Fraţii Şcolilor Creştine", şi tânărul pastor al Bisericii Luterane, abia numit şi el, Cristian Plajer (mutat apoi la Braşov la Biserica Neagră). După câteva zile, mi s-a dat ca locuinţă un apartament liber, proprietate a pr. Iosif Gerstenengst, renumitul organist de la catedrală. Timp de un an, mi s-a oferit masa de prânz la arhiepiscopie. Acolo m-am întâlnit şi cu vicarul general, Mons. Blasutti. În fiecare zi concelebram în limba română cu pr. Ciobanu, la Biserica "Sacré Cour", abia redeschisă. Duminica celebram singur prima slujbă dis-de-dimineaţă şi apoi pe cea în franceză. În Adventul acelui an am început să ascult spovezile în timpul slujbei principale a comunităţii locale. În vara anului 1992, a venit un preot iezuit spaniol. Am găsit un apartament în Piaţa Unirii (etajul 7) şi în toamnă s-a reînfiinţat în Bucureşti o comunitate a iezuiţilor, sub ocrotirea Sfântului Claudiu de la Colombiere. În anul 1997, pr. Roa s-a întors în Spania şi a venit un prim tânăr iezuit român să studieze la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. În jurul lui s-a format un grup de rugăciune ignaţiană, alcătuit din studenţi şi studente din Moldova. I-am însoţit cu drag, fiind mai apoi singurul preot iezuit din această zonă. Grupul ignaţian s-a dezvoltat mai mult şi s-au organizat printre altele ieşiri la munte sau exerciţii spirituale de vară, iar cu anii, a devenit o comunitate de prieteni creştini care continuă până în zilele noastre.

- Cum i-aţi descoperit pe iezuiţi şi cum aţi ales să intraţi în rândul lor?

M-am născut în anul 1934 într-o familie foarte credincioasă, fiind al treilea copil din şapte. Am fost ministrant şi membrul unui cor de băieţi, care cânta muzică gregoriană în duet cu corul adulţilor. Încă de mic am simţit dorinţa de a fi preot, pe când frecventam colegiul iezuiţilor, care asigurau conducerea celor mai multe clase, până la retorică în clasa a XII-a. Am şi fost succesiv membru al MEJ (Mişcare Euharistică a Tinerilor) şi apoi al grupului cercetaşilor din colegiu. Am fost primit la noviciatul iezuit în septembrie 1952, alături de alţi 30 de băieţi. Am urmat cursul formării în facultăţile noastre şi la Universitatea catolică din Louvain. Am fost hirotonit preot la 6 august 1965 şi am absolvit teologia în anul următor. Din toamna anului 1967 am predat latina şi greaca în colegiile iezuiţilor, până în anul 1976. Apoi am lucrat 15 ani la "Lumen Vitae", un institut internaţional al iezuiţilor de formare în cateheză şi pastorală, până la venirea mea în România.

- În perioada 1992-2003, aţi fost profesor la Institutul Teologic "Sfânta Tereza" din Bucureşti. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această perioadă?

Între timp învăţasem mai bine limba română, cu ajutorul unei profesoare pensionare, doamna Claudia Tudose, care fusese ucenică a Fericitului Monsenior Vladimir Ghika. Din toamna anului 1992 mi s-au încredinţat cursuri de patristică şi de limbă latină pentru studenţii de la Teologie şi Litere. Timp de 11 ani, am putut contribui la formarea cadrelor didactice necesare Bisericii locale. Când s-a deschis la Iaşi o casă de juniorat pentru tinerii iezuiţi, în anul 1997, am luat parte şi la formarea lor cu limba greacă (două zile, de şase ori pe an).

- Împărtăşiţi-ne un moment drag care v-a rămas în amintire din activitatea desfăşurată la Bucureşti.

O amintire frumoasă a fost pregătirea şi celebrarea sacramentelor Botezului, Mirului şi Euharistiei (tainele iniţierii creştine) a cinci studente din Africa, în iulie 1994. Sau când, în anul 2011, am celebrat căsătoria religioasă a unui cuplu din Camerun şi i-am botezat pe cei trei copii ai lor (de un an, respectiv patru şi şase ani) într-o singură celebrare.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri care v-au descoperit prin aceste rânduri.

Stimaţi cititori ai revistei "Lumina creştinului", în relaţiile cu cei necunoscuţi, păstrăm desigur o anumită prudenţă. Dar să nu ne lăsăm conduşi de teamă şi prejudecăţi, ca, de exemplu, culoarea pielii, limba sau religia: să îndrăznim să-i întâmpinăm cu un zâmbet pe aceşti copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori veniţi la noi adesea din cauza problemelor mari din ţara lor, dar înzestraţi de calităţi şi aptitudini materiale, culturale şi spirituale care merită descoperite. Noi, ucenicii lui Cristos, suntem chemaţi la o frăţietate "catolică", adică universală. Să nu ne fie teamă de străini, ci să fim primitori! Şi întâlnirile cu astfel de momente pozitive ne vor bucura şi ne vor îmbogăţi, deschizându-ne orizonturi noi. Încercaţi primirea binevoitoare! Fratelli tutti!