Prelucrare de pr. Felician Tiba
Am crescut într-una din comunităţile noastre din Moldova, cu o biserică mare şi frumoasă, dar pe cât de mare şi pe cât de frumoasă, pe atât de friguroasă iarna. Era atât de frig, că doi dintre ministranţi aveau misiunea de a ţine păhăruţele cu apă şi vin în mâini pentru a nu îngheţa până la ofertoriu. De acolo nu mai era treaba noastră!
Astăzi, privind în multe dintre bisericile noastre, te încearcă un sentiment de tristeţe văzându-le atât de goale. În copilăria mea, deşi era zăpada cât gardul şi un ger năprasnic, nu conta, mai ales prezenţa la Liturghiile din Advent erau o adevărată aventură spirituală. Nimic nu conta din ceea ce însemna frigul de afară sau frigul din biserică, ceea ce conta era că din nou şi din nou am reuşit să ne trezim dimineaţa devreme, ne-am dat examenul escaladării nămeţilor mari cât gardul, iar la final, după Liturghie, mergeam şi la şcoală, acolo unde ne aştepta un nou frig, la fel de mare ca acela din biserică.
Privind astăzi la ceea ce făceam atunci, încerc să-mi explic dacă era doar o nebunie, dacă era credinţa sau frica pe care ne-o induceau părinţii. Ceea ce este sigur e că niciodată nu ne-am plâns de frig sau de faptul că părinţii ne zoreau să nu întârziem la Liturghie. Nu mai zic, de fiecare dată trebuia să ne împărtăşim şi să dăm examenul conţinutului predicilor speciale din Advent. Iarăşi o spun, nimic nu ni se părea greu, nimic ieşit din comun, şi nici prin minte nu ne trecea că ar fi un abuz din partea părinţilor.
În realitate, toată clasa mergea mai întâi la Liturghia de Advent, iar mai apoi mergea şi la şcoală. Şi chiar dacă învăţătorul nu credea în Dumnezeu şi ne ironiza mereu văzându-ne înfriguraţi, noi continuam să rezistăm şi pot spune că am rezistat până astăzi.
Ceea ce sunt astăzi datorez acelor vremuri... (Edi)
