Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Copil fiind, nu am realizat prea mult rolul pe care îl au părinţii în creşterea şi educaţia copiilor. Mi se părea normal să fiu chemat la masă, să mi se cumpere haine noi măcar de Paşte, să mi se ia cele necesare pentru şcoală, să joc fotbal sau să mă zbengui alături de ceilalţi copii de pe uliţă.

Dar nu mi se părea normal să fiu pus la treabă, să merg la prăşit, să merg cu animalele la păscut, să le aduc hrană cu sacul, să aduc vreascuri din pădure împreună cu ceilalţi copii de vârsta mea, aşa cum nu mi se părea normal să fiu trimis zi de zi şi duminică de duminică la biserică. Şi pentru că nu era destul, după ce făceam efort să stau o oră în biserică duminica, mai eram şi întrebat despre cele spuse de părintele la predică.

Nu mi se părea normal să fiu tras la răspundere pentru eşecurile de la şcoală. Sigur că se întâmpla să nu ştiu de fiecare dată răspunsurile la ora de matematică sau de literatură, să nu învăţ vreo poezie sau să nu-mi fac vreodată temele, dar nu era suficient ce primeam ca "răsplată" de la învăţător sau de la profesori? De ce trebuia să mai fiu "compensat" şi acasă de către părinţi?

Iar când am crescut şi eu şi m-am făcut băiat de ieşit "prin centru", când în sfârşit am putut să merg şi eu la o discotecă sau la un bal, de ce trebuia să fiu acasă la ora fixată de părinţi? Că doar nu eram fată! Hm..., să nu mă audă sora mea!

Între timp, m-am făcut mare, am trecut printr-o şcoală profesională, prin armată, am dobândit un loc de muncă şi m-am căsătorit.

Acum sunt şi eu părinte de copii, sigur, în alte vremuri decât în cele în care am fost eu copil de părinţi. Şi câte hotărâri mi-am luat eu atunci pentru viitoarea mea viaţă de familie, pentru copiii mei, pentru soţia mea, pentru timpul liber, pentru viaţa mea! Dar credeţi că am respectat vreuna? Nu, nu am respectat, pentru că într-un fel se vede viaţa când eşti mic şi alta e realitatea, de multe ori dură, a vieţii atunci când eşti mare şi porţi pe umeri responsabilitatea unei familii.

Săracii părinţi, câtă dreptate aveau! Dar ce să fi ştiut eu la acea vreme din ceea ce însemna responsabilitatea lor de a ne creşte şi de a ne educa? Ce să fi ştiut eu despre rolul pe care îl are Dumnezeu în viaţa noastră?

Acum, soţ şi părinte de copil fiind, retrăind copilăria mea, nu-mi rămâne decât să le sărut mâna părinţilor, să le mulţumesc şi să-i îmbrăţişez, pentru că, aşa cum au putut ei la acea vreme, în simplitatea lor, au dat tot ceea ce au avut mai bun din ei.

Este inutil să rămân ancorat într-un trecut care oricum a trecut, este inutil să continui să mă plâng de copilăria grea în care m-am simţit de atâtea ori "nedreptăţit". Este momentul să mi-o asum şi să fiu recunoscător: Dacă nu era aşa, astăzi aş fi fost o persoană imatură din toate punctele de vedere.

Şi cum să nu iau în calcul ideea despre Dumnezeu pe care mi-au transmis-o părinţii? Nicidecum un Dumnezeu care te pedepseşte, ci mai degrabă un Dumnezeu care oferă şi apoi cere. Oferă viaţa, oferă hrana, apa, părinţii, fraţii şi surorile, prietenii şi tot ceea ce ne înconjoară. Dar mai presus de toate ni-l oferă pe Isus în ieslea de la Betleem ca mântuitor. Aşa că porunca a IV-a rămâne valabilă, indiferent de timpurile pe care le trăim: "Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta..." (Viorel)