"În temniţa Sighetului pentru credinţă!"
de dr. Dănuţ Doboş
În ziua de 10 decembrie a fiecărui an comemorăm moartea dramatică din anul 1951 a episcopului Anton Durcovici, ucis de călăii săi prin înfometare şi însetare. Episcopul fusese internat la 18 septembrie 1951 în Penitenciarul comunist de exterminare de la Sighetu Marmaţiei, unde, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus de călăi, s-a îmbolnăvit "peste măsură, frânt", conform mărturiei pr. Otto Canisius Farrenkopf.
"Încă de la Jilava - consemna martorul citat - Excelenţa Sa Mons. A. Durcovici se îmbolnăvise grav. Intestinele nu-i mai funcţionau regulat. În picioare, durerile unei flebite. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi griş numai cu apă. Infirmierul îi spunea clar că are de trăit cel mult până la Crăciun! Bolnavul, în schimb, era mereu blând, răbdător, recunoscător pentru orice serviciu. (...) S-a pregătit de moarte mereu în mijlocul poporului credincios al României, pe care l-a iubit şi preţuit atât de mult."
Martor la agonia episcopului Anton Durcovici, colegul său de suferinţă la Sighetu Marmaţiei, cardinalul Iuliu Hossu, menţionează în cartea sa de memorii: "Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum; iertaţi cuvântul, dar aceştia, şi la moarte, păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie. (...) Aşa s-a stins Anton Durcovici, Episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit".
Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru a fost, alături de preotul Rafael Friedrich, martor la agonia episcopului Durcovici, izolat în celula 13: "Când măturam pe coridorul din faţa uşii lui, îl întrebam cum se simte: «Mor de foame. Nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici». Conducerea închisorii l-a izolat când a văzut că e pe moarte. De fapt, a fost lăsat să moară de foame, singur, ca să nu se ştie că a murit".
Preotul Rafael Friedrich a fost ultima persoană care a auzit vocea episcopului martir, înainte de moartea acestuia. În faţa "celulei morţii", preotul a rostit în latină "Sunt Friedrich", răspunsul episcopului muribund fiind: "Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!".
După moartea dramatică a episcopului, trupul acestuia, îmbrăcat în zeghea de deţinut şi introdus într-un sicriu, a fost îngropat într-un loc secret din zona ruteană a Cimitirului orăşenesc din Sighetu Marmaţiei.
Unica iniţiativă după anul 1989, nematerializată însă, de a fi efectuate săpături în cimitirele de la Sighetu Marmaţiei - "Cimitirul oraşului" şi "Cimitirul săracilor" - îi aparţine episcopului emerit Petru Gherghel, care în anii '90 a solicitat investigaţii ample arheologice. Din păcate, nicio altă instituţie şi nici autorităţile nu au iniţiat nici cel mai mic demers pentru aflarea mormintelor eroilor martirizaţi la Sighetu Marmaţiei de comunişti.
Despre pedepsirea autorilor crimelor de la Penitenciarul Sighet, la fel, nici măcar nu se vorbeşte!
Episcopul Anton Durcovici a fost martirizat de comunişti în numele Bisericii Catolice din România, deoarece a refuzat compromisul cu forţele răului, reprezentate de regimul ateu comunist, de a renunţa la legătura cu Sfântul Scaun. Pentru acest lucru şi pentru multe altele, episcopul martir nu trebuie niciodată uitat, iar sfinţenia vieţii sale să strălucească tot mai mult în sufletele noastre, ale celor care nu încetăm să-i cunoaştem viaţa plină de eroism şi sfinţenie, dăruită din plin lui Dumnezeu şi Bisericii.
Din pământul martirilor de la Sighet, acolo unde aşteaptă glorioasa sa înviere, episcopul ne adresează chemarea în ziua de 10 decembrie a fiecărui an: "Adu-ţi aminte de mine!".
