de Vlad Ropotică
"Roma locuta, causa finita est" - "Roma s-a exprimat, cauza s-a încheiat". Este una dintre cele mai puţin la modă afirmaţii. Sună dur: autoritate, ascultare, disciplină. Să fim sinceri, nu sunt valori foarte iubite în lumea de astăzi.
Ne place mult mai mult să vorbim despre independenţă, despre "a ne pune pe noi pe primul loc", despre a avea propria părere infailibilă. Şi nu acceptăm să ne spună nimeni cum să ne ducem viaţa.
Această scurtă frază latină, pe care preoţii o învaţă de timpuriu, este parcă o piatră în pantof care nu ne lasă să ne parcurgem liniştiţi drumul vieţii. Aşa că ne consolăm că bietul Augustin, cel care a rostit-o demult, era un antic "neprogresist". Sau căutăm şi alte citate, pe care le schilodim atent pentru a ne pune conştiinţa în modul silenţios. "Iubeşte şi fă ce vrei" - spunea acelaşi autor. Deci, libertate maximă!
Cele două maxime sunt parte a aceleiaşi gândiri, una dintre cele mai profund şi mai clar exprimate gândiri teologice din istoria Bisericii. Augustinus Aurelius, viitor episcop de Hipona, astăzi Sfântul Augustin, este orice altceva decât un guru modern, preocupat de lansarea unor citate de efect. Şi în primul caz, cel aparent rece şi dur, fraza autorităţii romane, şi în cazul citatului legat de iubire teologul african e consecvent. El nu crede într-o moralitate modernă, fluidă şi relativă, nici nu propune o teocraţie de tip fundamentalist cu papa în vârf. Ceea ce ne propune Augustin este mult mai mult - este un medicament de care astăzi avem o nevoie disperată.
De-a lungul vieţii sale, episcopul de Hipona a dus numeroase bătălii, de parcă tinereţea maniheistă, în care împărţea lumea în două antagonisme - bine şi rău - îl urmărea constant. S-a luptat cu el însuşi, cu pornirile sale, cu trecutul său, cu maniheiştii, cu donatiştii şi spre final cu un personaj foarte carismatic, venit din insulele britanice - Pelagius. Acesta spunea că omul nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a se mântui, ci este suficient să facă el eforturi şi reuşita este garantată. La urma urmei, oamenii se nasc puri, curaţi, sfinţi şi nu este nevoie de vreun har sau intervenţie divină pentru o viaţă morală.
Sună cunoscut? Avalanşa de fraze de tip "dezvoltare personală", ideile de tip "tu eşti stăpânul destinului tău", abordările diverşilor guru care propun mereu şi mereu că totul este în tine şi de acolo vine împlinirea nu sunt nimic altceva decât pur pelagianism. Augustin s-a poziţionat din start foarte puternic împotriva acestor idei. Ideea sa era simplă: fără Dumnezeu, fără harul şi mila sa, omul este pierdut, orice ar face. Mai mult, fără Dumnezeu nu poţi face binele, chiar dacă reuşeşti uneori o formă de "băiat de treabă". Aşa, şi? Oare nu este posibil să aibă şi Pelagius dreptate? Mai ales că acum trăim un curent de reparare a imaginii britanicului, prin filme, cărţi şi articole. De ce ar avea dreptate Augustin?
Spre deosebire de Pelagius, Augustin ştia ce spune şi din propria experienţă. Trăise după ideile lui Pelagius şi ajunsese la dezastru moral. Făcuse tot ceea ce dorea şi inima îi era tot goală. Apoi a venit clipa convertirii, când Augustin a înţeles şi privind spre Dumnezeu a mărturisit: "Neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine". Astăzi ni se propun tot felul de soluţii care mereu şi mereu ne vorbesc despre propria persoană: să fii împăcat cu tine, să te iubeşti pe tine, să te premiezi pe tine şi lista poate continua. Destinaţia? Frustrare, singurătate, depresie. Cred că medicamentul lui Augustin este şi astăzi soluţia: ascultare şi iubire deopotrivă, expresii ale aceluiaşi har, fără de care totul e imposibil.
