de pr. Iosif Dorcu
În partea de vest a Italiei, pe o colină pe malul Mării Ligurice, la o altitudine de 303 m, pelerinul poate vizita şi admira sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a Harurilor de la Montenero. De aici se poate admira până departe, pe mare, Sardinia şi Corsica.
Istoria sanctuarului începe la 15 mai 1345, în sărbătoarea Rusaliilor, când, conform unei tradiţii, un păstor sărac şi infirm a găsit o icoană a Maicii Domnului. Atunci el a simţit un impuls că trebuie să o ducă sus pe colină, deşi aceasta era cunoscută ca un loc de refugiu al tâlharilor, fiind supranumită "Munte al diavolului". Pe de altă parte, în acea perioadă s-a cunoscut o mare înflorire a evlaviei mariane şi apariţia multor pictori care voiau să o reprezinte pe Maica Sfântă. Printre aceşti pictori se numără şi Jacopo di Michele, autorul imaginii de la Montenero. Probabil cineva ar fi ascuns sub o piatră acest tablou, pe care păstorul l-a găsit pe malul râului Ardenza. Faima acestei icoane, care ulterior a fost încredinţată unor eremiţi, s-a răspândit cu repeziciune, deoarece se întâmplau o mulţime de minuni în preajma ei. Aşa se explică şi numele primit ulterior: "Fecioara Maria a Harurilor".
Trebuie spus că încă din 1380 era aici o capelă care deservea pelerinii, de care s-au îngrijit preoţii iezuaţi, clerici apostolici ce urmau spiritualitatea Sfântului Ieronim (între 1442 şi 1668), şi mai apoi preoţii teatini (1669-1792), foarte experţi în administrarea sanctuarelor.
În anul 1630 s-a întâmplat o mare minune. În timpul unei epidemii de ciumă, icoana de la Montenero a fost purtată în procesiune la Livorno şi oraşul a fost imediat eliberat de boală.
Dar momentul cel mai important s-a consemnat în anul 1742, când oraşul a fost salvat de un mare cutremur, care a devastat oraşele dimprejur. Drept recunoştinţă, în fiecare an, la 27 ianuarie, era stabilită zi de post, fără petreceri şi baluri, toată lumea participând la o ceremonie de mulţumire. La 28 octombrie 1791, regele Ferdinand al III-lea a încredinţat sanctuarul călugărilor vallombrosani (ordin fondat de Sfântul Ioan Gualbert), obligându-i să construiască şi o abaţie. Ei au rămas slujitorii sanctuarului până astăzi.
La 21 august 1818, Papa Pius al VII-lea a oferit sanctuarului titlul de bazilica minor, iar la 24 aprilie 1900 Papa Leon al XIII-lea a aprobat textele unei Liturghii dedicate Fecioarei Maria de la Montenero.
Din dorinţa Papei Pius al XII-lea, Fecioara Harurilor de la Montenero, a fost declarată patroana Toscanei, la 15 mai 1947. Tocmai de aceea sărbătoarea sanctuarului astăzi se celebrează anual la 15 mai.
Pentru pelerini, obiectivul principal îl constituie icoana miraculoasă. Este reprezentată Fecioara Maria, pe fond auriu, înveşmântată cu o mantie albastră. Ţine Pruncul în braţe, pe mâna stângă. Pruncul cu mâna dreaptă se prinde de rochia mamei, iar în mâna stângă ţine o sfoară de care este legată o pasăre (simbolul sufletului).
Sanctuarul impresionează şi prin una dintre cele mai mari colecţii de ex-voto-uri, (mai mult de 14.000) oferite de către pelerini, cele mai vechi fiind datate în jurul anului 1800, dar din lipsă de spaţiu nu toate pot fi expuse. Merită o vizită împrejurul sanctuarului care pare pavat cu atâtea şi atâtea amintiri şi semne de recunoştinţă pentru minunile săvârşite aici: picturi, inimi, costume populare, caschete militare, cum ar fi aceea a unui soldat care a fost foarte aproape de moarte la 28 februarie 1936.
În timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial biserica a fost foarte avariată, însă s-a construit una mai mare şi mai solemnă în anul 1957.
Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat sanctuarul la 19 martie 1982, iar la 27 ianuarie 2015 biserica este ridicată la rangul de sanctuar.
