Interviu cu pr. Francisc Trefaş, realizat de pr. Claudiu Bulai

Anii sunt o înşiruire de amintiri şi trăiri pe care fiecare om le adună şi devin patrimoniu personal. Frumos este când le împărtăşeşte apoi cu cei din jur. La începutul acestui an, pr. Francisc Trefaş a împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani. În acest număr al revistei l-am invitat să ne împărtăşească din patrimoniul său acumulat în anii de viaţă şi de preoţie.

- Anul acesta aţi împlinit onorifica vârstă de 75 de ani de viaţă şi vă apropiaţi de 50 de ani de preoţie. Privind în urmă, cum aţi caracteriza viaţa şi activitatea dumneavoastră?

Doar o simplă privire în urmă nu ar schimba nimic din cei 75 de ani care au trecut atât de repede, dar am înţeles că toate au avut timpul şi rostul, şi locul lor, rânduite de Dumnezeu, la care a trebuit să răspund în fiecare zi. Nu pot să fac o spovadă publică, aş fi subiectiv, dar pot spune că a fost mereu o comuniune cu Dumnezeu, care mi-a călăuzit mereu paşii pe unde am umblat şi nu m-a părăsit niciodată şi lui îi mulţumesc pentru toate.

- Aţi fost aproximativ 15 ani preot în perioada comunismului şi iată vă apropiaţi de împlinirea a altor 35 de ani într-o societate liberă. Care ar fi diferenţa dintre primii ani de preoţie şi următorii?

M-am născut la Mirceşti şi mi-a fost dat să trăiesc destul în comunism şi, deşi nu am visat să apuc alte vremuri, iată au venit acum alte timpuri. Chiar dacă la început au fost multe speranţe, acum nu se mai văd decât nişte aparenţe nesemnificative. Viaţa evoluează la fel ca mai înainte.

- Cum s-a născut vocaţia la Preoţie?

Vocaţia la Preoţie a picurat de sus puţin câte puţin în inima mea în urma multor reflecţii personale. În anii de liceu l-am întâlnit pe părintele Eugen Baltheiser, paroh la Roman pe atunci. ,,M-a pescuit" dintr-un colţ al bisericii, m-a luat la el, am servit împreună micul dejun: ceai cu brânză telemea şi marmeladă. Am plantat împreună cu el un gard viu în cimitir. Aşa am cunoscut mai îndeaproape viaţa unui preot. El nu mi-a spus să merg la seminar. Eu i-am spus lui şi nu a rămas surprins. A urmat apoi o perioadă de aşteptare de doi ani, timp în care am frecventat cursurile Liceului "Roman-Vodă" din Roman. Când am fost admis la Seminar, am făcut din nou primii doi ani de liceu. Apoi, timp de 10 ani vocaţia mea s-a cristalizat şi maturizat.

- Cum au fost anii de preoţie?

Am fost sfinţit preot la 24 iunie 1975 şi am fost numit vicar în Parohia "Sfântul Anton de Padova" din Râmnicu Vâlcea. Am slujit acolo doar patru luni, după care, în acelaşi an, am fost numit paroh la Sinaia. Aveam în grijă toată Valea Prahovei. Duminica nici nu aveam timp să mănânc, pentru că trebuia să ajung la mai multe biserici să celebrez. Au fost ani frumoşi şi cu multe amintiri. Apoi am fost mutat la Drobeta Turnu-Severin unde am renovat biserica cu hramul "Sfânta Fecioară Neprihănit Zămislită". La Severin am fost paroh doar doi ani, după care am fost paroh şi decan la Biserica "Sfânta Elena" din Bucureşti. Aici am promovat cultul Maicii Domnului. Aveam în curtea bisericii o statuie unicat a Sfintei Fecioare, o operă de artă. Am organizat în fiecare lună, în ziua de 13, o Liturghie specială, cu ocazie de spovezi. Oamenii au apreciat această devoţiune şi participau în număr foarte mare. Pe lângă cultul Sfintei Fecioare, la Bucureşti am construit casa parohială şi am reparat biserica, care era crăpată. Aici am slujit 20 de ani. Au fost ani frumoşi. După experienţa de la Bucureşti, ÎPS Ioan Robu m-a trimis paroh în Parohia "Sfântul Ioan de Capistrano" din Târgu Jiu. Aici am fost paroh 14 ani, timp în care i-am slujit pe oameni, dar, după cum eram obişnuit, am lucrat şi cu "mâna mea", adică am muncit şi fizic la renovarea bisericii. Din anul 2022 sunt la Bucureşti, cu numirea de paroh emerit la Catedrala "Sfântul Iosif". Pot spune că peste tot pe unde am fost m-am simţit bine şi că de fiecare dată m-am despărţit cu greu de locurile de unde am plecat.

- De unde pasiunea pentru artă şi ce aţi realizat până acum?

Arta, da, înseamnă frumos. Dumnezeu a realizat tot ceea ce este frumos şi ,,a văzut că toate erau foarte bune" şi le-a încredinţat omului. Aşa am prins şi eu gustul pentru frumos, atât de la Dumnezeu, cât şi de la oamenii creaţi ,,după chipul şi asemănarea lui". Biserica trebuie să fie frumoasă şi mi s-a părut normal să păstrez şi să cultiv tot ce e plăcut Creatorului. Mi-a plăcut mozaicul de la Ciofliceni, de la casa călugărilor carmelitani, şi am vrut să fac şi la Târgu Jiu în biserică ceva asemănător. Mozaicul îi reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria şi pe Sfântul Ioan de o parte şi de alta a crucii. Dar nu este singurul mozaic. În biserica din Târgu Jiu mai sunt câteva mozaicuri din vremea când eram paroh acolo.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a marcat sau care v-a rămas adânc întipărită în memorie.

O amintire care mi-a rămas în minte a fost din timpul pandemiei, pe care nu am putut să o înţeleg niciodată, când de Paşti mă aflam singur în biserică, prosternat în faţa altarului în Vinerea Sfântă, ca şi în noaptea Învierii, singur cu lumânarea pascală în mână.

- La final, lăsaţi un mesaj cititorilor noştri cu ocazia sărbătorilor pascale.

Vă doresc ca flacăra vieţii adusă de lumina Învierii lui Cristos să nu se stingă niciodată, oricât de multe ar fi furtunile pe care le vom străbate de-a lungul vieţii. Cristos a înviat!