de pr. Fabian Doboş
Deseori auzim şi folosim în limbajul curent asemănarea: "Viaţa e o călătorie". Însă, pentru creştinul autentic, viaţa nu este o călătorie oarecare, datorată serviciului, curiozităţii cunoaşterii naturii etc., ci un adevărat pelerinaj de credinţă; un drum străbătut pe jos, care are ca destinaţie paradisul.
Pentru a nu rătăci calea spre rai şi pentru a înfrânge toate puterile întunericului, creştinul are la îndemână câteva ajutoare suprafireşti: credinţa, nădejdea, dragostea, Tradiţia Bisericii, exemplele sfinţilor etc.
Întreaga viaţă a episcopului martir Anton Durcovici a fost un pelerinaj: copil fiind, a venit din Austria la Iaşi. Au urmat celelalte etape ale pelerinajului său: Ploieşti, Bucureşti, Roma, Iaşi, Jilava, Sighetu Marmaţiei. În toate aceste locuri, Fericitul Anton Durcovici s-a dovedit a fi un autentic propovăduitor al Cuvântului, el aruncând sămânţa mântuirii în toate mediile, indiferent de fertilitatea inimilor oamenilor. Dacă acest lucru putea fi făcut foarte uşor în perioada pe care a trăit-o la Bucureşti, ca profesor şi rector al Seminarului "Sfântul Duh", dificultăţile au apărut odată cu instalarea lui ca episcop de Iaşi. Evident, toate cuvintele şi cântările sale despre Cuvânt erau numărate de cei care nici măcar nu ştiau să lege două cuvinte. În scurta perioadă cât s-a aflat la cârma Diecezei de Iaşi, episcopul martir a reuşit să viziteze aproape toate comunităţile catolice din Moldova şi câteva din Arhidieceza de Bucureşti, în calitate de administrator apostolic. În fiecare dintre acestea, la predică, după ce le explica oamenilor învăţătura lui Cristos, episcopul îi ruga să repete cu voce înaltă anumite fraze prin care să conştientizeze mai mult identitatea lor de catolici, cum ar fi: "Noi suntem membri ai Bisericii Catolice! Suntem şi vom rămâne supuşii papei! Nu ne vom părăsi niciodată credinţa!". Alături de primirea sacramentelor, această metodă a fost cea mai potrivită pregătire pentru persecuţia care bătea la uşa Bisericii locale. Roadele aveau să apară în curând: în multe localităţi catolice, oamenii şi-au apărat cu mare curaj păstorii, care erau vânaţi de regimul comunist. Mai mult, dascălul Anton Benchea, de la Fundu Răcăciuni, a fost ucis la 12 martie 1949, pentru că şi-a ajutat păstorul să scape de urmăritori.
În timp ce "pelerinul Cuvântului" îşi continua drumul credinţei spre închisorile comuniste, catolicii din Moldova, luminaţi de Duhul Sfânt, îşi urmau pelerinajul pământesc pe cărările întunecoase trasate de regimul ateu.
Din mărturiile colegilor de suferinţă reiese foarte clar că episcopul Durcovici a continuat să vorbească tuturor despre Cristos cel viu. Era foarte fericit când, în cadrul anchetelor, era obligat să povestească ce anume a predicat în localităţile pe care le-a vizitat ca episcop de Iaşi: "Ce mare mângâiere este pentru mine să ştiu că şi ateii, citindu-mi declaraţiile, sunt obligaţi să-l cunoască pe Cristos şi învăţătura sa!".
Chiar şi la Sighet, aflat în celulă cu alţi preoţi, a continuat să explice Cuvântul, arătându-se încă o dată un bun slujitor şi propovăduitor al acestuia. În ciuda condiţiilor inumane, pelerinajul Fericitului Durcovici a continuat, colegii de celulă ajutându-l să treacă mai uşor peste toate suferinţele. Ajuns la capătul puterilor, a cerut cu voce stinsă dezlegarea de păcate, conştient fiind că a făcut tot ce a putut, dar poate nu tot ceea ce a trebuit să facă, pentru ca veşnicul Cuvânt să poată ajunge la toţi oamenii.
Prin viaţa şi activitatea sa, Fericitul Anton Durcovici a fost un autentic pelerin al Cuvântului. Şi astăzi, la 10 ani de la beatificare, el continuă să ne ghideze spre portul mântuirii, obţinându-ne harurile atât de necesare pentru a avea forţă în drumul nostru pământesc şi pentru a nu rătăci calea spre rai.
