Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Nu ştiu dacă mă rugasem vreodată cu soţia mea. În fond, de ce aş fi făcut-o, mai ales că eu nici nu prea credeam în Dumnezeu? Am mai văzut-o pe mama rugându-se, dar pe tata niciodată. De ce aş fi făcut-o eu? Cât despre Dumnezeu, nu mi-a vorbit nimeni niciodată. Cât am mai auzit eu de ici-colo, dar niciodată nu am avut ocazia să aud ceva sistematic şi profund.

Am uitat să precizez, nu am fost de confesiune catolică până la căsătorie. Dar şi prin căsătorie, am devenit doar pentru că aşa a voit viitoarea mea soţie. Pot spune că m-am făcut catolic sub ameninţarea ei sentimentală.

Mama soacră se ruga mult. Ea era mai tot timpul la biserică. Şi pentru că nu era destul, se ruga şi acasă. Avea nişte cărţi de rugăciuni foarte uzate.

Într-o zi, soţia mi-a dat vestea că este însărcinată. M-am bucurat atât de mult, că am îmbrăţişat-o şi i-am promis că îi voi sta alături cu tot ceea ce voi putea. Doar că la un moment dat, în urma unei ecografii, ni s-a spus că va fi o sarcină cu probleme, pentru ca mai apoi să ni se spună că va fi un copil cu probleme destul de grave de sănătate. Vă daţi seama, parcă a căzut peste noi un bolovan! Era primul copil, ne bucurasem atât de mult, iar acum, să auzim că e un copil cu probleme, parcă nu ne-a căzut atât de uşor.

Vreo câteva zile eram nervos şi oarecum supărat pe Dumnezeu. Dacă exista, de ce permitea asta? Dacă e atât de iubitor precum se spune, de ce nu-şi arată iubirea şi în cazul nostru şi să ne dea un copil sănătos?

Între timp, soţia a vorbit cu mama ei şi i-a descris cele spuse de către medic. Soacra nu a părut atât de impresionată, asta poate şi pentru faptul că, la timpul ei, născuse şi crescuse şase copii. Concluzia discuţiei a fost că o să fie bine. "Voi rugaţi-vă, i-a spus soacra soţiei mele, rugaţi-vă şi o să vedeţi că lucrurile o să se aşeze." Dar cum să ne rugăm când eu nu m-am rugat niciodată? Nici nu ştiam ce înseamnă să te rogi.

Oarecum indignat de concluzie, i-am zis soţiei mai degrabă în dispreţ decât la modul serios: "Să ne dea şi nouă din cărţile ei, că tot sunt rugate deja! De ce să ne mai rugăm noi, se roagă ea destul şi pentru noi! Şi dacă ne rugăm, se schimbă ceva?".

Totuşi, într-o seară, pe când soţia adormise deja, mi-am zis să încerc. Cu mare atenţie să nu se trezească şi să râdă de mine, am luat o carte şi am deschis-o. Era într-adevăr o carte de rugăciuni. Am citit câteva şi păreau interesante. Am găsit o rugăciune pentru naştere uşoară. "Hm, asta trebuie să o citească soţia, nu eu, că ea naşte", mi-am zis eu. Am citit-o totuşi din curiozitate, dar citind-o, am înţeles că viaţa este darul lui Dumnezeu şi că doar de el depinde ca omul să o primească, iar după ce o primeşte, doar de om depinde să ajungă să se mântuiască. Nu exagerez, am citit în acea seară, aşa cum am spus, din curiozitate, cel puţin jumătate de carte. Eram curios să văd conţinutul rugăciunilor, ce se cerea şi cum se cerea.

Dimineaţă i-am vorbit soţiei despre realizarea mea, iar ea mi-a spus că e bine să începem să ne rugăm amândoi pentru binele copilului nostru. "Şi cum să mă rog?, am spus eu. Să citesc pur şi simplu din carte?" "Nu, a continuat soţia, roagă-te închipuindu-ţi că Dumnezeu e în faţa ta. Imaginează-ţi că eşti la magazin şi ceri ceva de la vânzătoare. Cum îi ceri? O rogi frumos, nu? Deşi îi dai bani pe ceea ce ceri, nu-i aşa? Dumnezeu cere efortul nostru pentru ceea ce îi cerem. Aşa că hai să ne rugăm împreună şi ceea ce Dumnezeu vrea cu acest copil, aşa să se facă!"

Sunt de atunci cinci ani şi copilul nostru merge la grădiniţă deja de ceva timp. Dar eu de atunci nu am încetat să mă rog: până atunci, pentru ca totul să fie bine, iar de atunci, ca mulţumire pentru că totul este bine. (Mircea)