Prelucrare de pr. Felician Tiba
Nu e mult de când am fost în pelerinaj la Cacica. Să tot fie vreo patruzeci de ani de când merg! Şi astăzi revăd acel prim pelerinaj al meu la icoana miraculoasă de la Cacica.
Am ajuns în biserică, iar la îndemnul mamei m-am dus în faţa altarului, am îngenuncheat şi m-am rugat pentru tata. Avea ceva probleme şi m-am gândit că, dacă i le prezent Sfintei Fecioare, o să le prezinte mai departe Fiului ei şi o să se rezolve.
În realitate, însă nu s-a întâmplat aşa, ci acela care s-a schimbat am fost eu!
Tatăl meu avea viciul alcoolului. Era violent şi aceasta ne deranja în egală măsură şi pe noi, şi pe mama. Acolo, în faţa icoanei Preacuratei de la Cacica, în cuvinte simple i-am prezentat Mariei problema lui. Îmi amintesc şi astăzi, parcă discutam cu ea ca de la om la om, ca de la sufletul răvăşit la speranţa pe care mi-o dădea prezenţa mea acolo.
La sfârşitul pelerinajului, în timp ce ne întorceam cu autobuzul acasă, privind pe geam şi văzând munţii Bucovinei, apoi dealurile, câmpiile şi casele oamenilor de prin sate, îi vedeam pe oameni care mai de care purtând câte ceva în mână: fie o sacoşă, fie o sapă, fie un braţ de fân pentru vreun animal. Atunci mi-am zis: "Dar oare tatăl meu e bucuros de acest viciu? Nu cumva îl poartă şi el precum aceşti oameni, ca pe o greutate? Oare lui nu îi este greu că mereu mama îşi arată nemulţumirea faţă de el şi că noi îl respingem la rândul nostru şi ne ruşinăm de el pentru starea în care ajunge în anumite momente? Oare pe el cine îl înţelege?"
Întors acasă, l-am întrebat pe tata în mod direct: "Tată, de ce bei?". "Nu ştiu", a fost răspunsul lui! Înseamnă că nu avea nicio motivaţie pentru gestul lui.
Acest răspuns m-a responsabilizat şi mai mult: "Înseamnă că, începând de astăzi, eu trebuie să fiu cel care îl înţelege pe acest om «bolnav»!" Şi m-am ruşinat de atitudinea pe care o avusesem până în acel moment. (Emil)
