Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Trebuie să recunosc, am răspuns cam "violent" la moda de astăzi cu privire la convieţuirea tinerilor fără căsătorie. Nu suportam să văd sau să ştiu că vreo rudă apropiată ar face aşa ceva!
Dincolo de faptul că e considerat a fi păcat, eu ştiu că starea normală e ori căsătorit, ori pur şi simplu prieten. Că locuieşti sub acelaşi acoperiş ca soţ şi soţie, că beneficiezi de toate favorurile specifice vieţii de familie, dar că în realitate nu eşti soţ şi soţie, asta nu am suportat şi nu voi putea suporta vreodată.
Zis şi făcut, dar a venit vremea să crească şi copiii mei. Preventiv, am discutat, le-am făcut cunoscută părerea mea, îmbunătăţită cu o participare asiduă la sfintele slujbe şi la orele de cateheză. Pentru mine era clar: "Ori vă căsătoriţi, ori sunteţi pur şi simplu prieteni, fiecare trăind împreună cu părinţii lui, dar nu voi accepta niciodată ca fiica mea sau fiul meu să trăiască asemenea soţilor, fără să fie soţi!".
Cu trecerea timpului însă, simţeam că "se strânge laţul" şi în jurul meu. Mai mulţi nepoţi, că "aşa e astăzi", contrar părerii părinţilor, au părăsit casa părintească şi "s-au mutat împreună", trăind ca soţ şi soţie, dar fără Căsătorie. Recunosc, mi-a fost teamă! Mă temeam să nu se justifice şi copiii mei spunând că "X... cum stă împreună!? Y... deja are şi copil şi nu mai e nicio problemă!" Şi când totul părea că începe să se dărâme, o nepoată de-a mea, care convieţuia de vreo doi ani, în urma unei altercaţii cu "prietenul", a revenit acasă la părinţi.
Poate sună dur, dar părinţii nu au mai primit-o. "Ai luat o decizie foarte gravă, peste voinţa noastră", au motivat părinţii. "Cât de mult te-am rugat, cât te-am implorat, câte nopţi nu am dormit, tatăl tău a făcut între timp şi diabet, atât de mult s-a consumat, iar tu ne-ai ignorat, tu ai şters cu buretele ani de zile de efort pe care noi l-am făcut ca să-ţi fie bine. Contrar tuturor acestor trăiri ale noastre, tu ai ales să mergi să convieţuieşti cu prietenul tău. Rămâi acolo! Cât ne-am fi bucurat să avem şi noi o fiică măritată, să ne aducă nepoţi, să o vizităm acasă la ea, să stăm liniştiţi că a cerut-o în căsătorie şi s-a căsătorit cu ea un băiat care o iubeşte cu adevărat, care o respectă şi o preţuieşte, dar împreună ne-aţi jignit, aţi decis împotriva voinţei noastre. Draga mea, mi se frânge inima, dar decizia de a convieţui a fost a ta, a voastră, în consecinţă, mergi şi pune-ţi viaţa la punct!"
Fiica mea mai mare, care - trebuie să o spun! - încerca să-mi inducă ideea unei iminente convieţuiri cu prietenul ei, auzind această scenă dură despre verişoara ei, după o discuţie cu prietenul, a ajuns la concluzia că trebuie să amâne decizia. Deja e bine!
Că m-am şi gândit: se iubesc doi tineri care convieţuiesc fără căsătorie? Eu zic, nu! Dacă ar fi iubire, iubirea exclude păcatul, exclude folosirea celuilalt pe post de "soţie" sau pe post de "soţ". Şi mai e ceva: mai ales o tânără, simte nevoia să aibă pe cineva alături care să-i dea siguranţă, care să o încurajeze, să o susţină, iar într-o astfel de situaţie, ce siguranţă să aibă? Cum poţi spune că iubeşti pe cineva, dar îl foloseşti?!
Cât de mult trebuie să lucreze tinerii de astăzi, să înţeleagă că prin astfel de decizii nu ajută viitoarea lor viaţă de familie, din contra, îşi dăunează. Mereu va fi această marjă de nesiguranţă: "Mă vrea, nu mă vrea! Voi fi soţia lui, voi fi soţul ei sau nu voi fi?! Cum să ne deschidem vieţii dacă nu suntem oficial soţ şi soţie?! Dacă într-o zi mă va părăsi, să cresc copilul singură? Dacă nu suntem soţ şi soţie, cum să investim împreună într-o casă?".
Trebuie să recunosc, sunt dur în această privinţă, dar sunt îndreptăţit să fiu! Eu cred că Dumnezeu a voit familia, dar a voit-o construită pe baze solide, pe binecuvântarea sa, iar binecuvântarea lui Dumnezeu trece şi prin bunăvoinţa şi seninătatea părinţilor, nu doar a copiilor care iau decizii peste voinţa lor... (Matei)
