Interviu cu pr. Anton Bulai, OFMConv., realizat de pr. Claudiu BulaiAnul acesta, pr. Anton Bulai, OFMConv., custode al Custodiei provinciale de Orient şi Ţara Sfântă, împlineşte 25 de ani de activitate în Turcia, la Istanbul. Acesta s-a născut la Valea Mare, jud. Bacău, a fost şcolit la Assisi, în Italia, apoi a fost trimis misionar la Istanbul, în Turcia. Vă oferim în acest număr al revistei un interviu cu un misionar în fosta capitală a Imperiului Otoman.

- La scurt timp după sfinţirea ca preot, aţi fost trimis în Turcia. Cum aţi primit vestea şi cum au fost începuturile?

Eu sunt în Istanbul din 1998, imediat după ce am terminat masteratul la Assisi. Iniţial, mă gândeam că merg pentru câţiva ani, dar iată că şi după 25 de ani sunt tot acolo. De un an de zile am schimbat doar biserica, dar şi aceasta tot în Istanbul se află. Nu a fost uşor, dar a fost interesant. Istanbulul este o metropolă de 17 milioane de locuitori. De aceea, pastoraţia aici nu este ca într-o parohie clasică. Aici se adună oameni din toată lumea şi din toate religiile. Trebuie să recunosc că la început nu mi-a fost uşor, ajunge să ne gândim numai la limbă. Turcii sunt un popor destul de deschis, iar faptul că sunt mai toleranţi faţă de creştini, acest lucru m-a ajutat să intru mai uşor în cultura lor şi să pot trăi viaţa mea de credinţă.

- Vorbiţi-ne despre propria vocaţie la preoţie. Cum s-a născut şi a crescut?

Vocaţia mea nu este una care s-a născut târziu. De când eram mic, am participat întotdeauna cu mama la Liturghii. Dacă mă lăsa acasă, plângeam că eu vreau la biserică. Apoi am dorit să fiu ministrant. Am vorbit cu părintele paroh, dar în primul an a spus că sunt prea mic. În al doilea an, am insistat şi am început să slujesc ca ministrant. Când am terminat clasa a VIII-a, m-am dus la seminar la Alba Iulia, pentru că în anul respectiv nu se făceau înscrieri la Iaşi. Am fost primit la seminar, doar că, din păcate, după câteva luni, am fost trimişi acasă toţi cei care eram din Moldova. Eram cinci la cantorat şi cinci la teologie. Motivul a fost că exista un seminar în Moldova şi deci nu se justifica pregătirea noastră acolo. Astfel, în aceeaşi zi, zece seminarişti am fost trimişi acasă. În primii ani a fost foarte greu. M-am chinuit mult să accept această situaţie. Apoi am încercat la seminar la Iaşi de trei ori. Nu am reuşit, pentru că eram foarte mulţi pe un loc. Practic, erau şapte locuri, iar noi eram peste 100 de candidaţi la examen. Când am văzut că nu am intrat, m-am gândit că poate nu este o vocaţie, ci o încăpăţânare spirituală de-a mea. Atunci m-am gândit că ar trebui să mă îndrept spre vocaţia la Căsătorie. Între timp, am făcut şi stagiul militar de un an şi patru luni, întorcându-mă acasă cu gândul la noua mea vocaţie. După căderea comunismului, la Nisiporeşti s-a deschis postulandatul. Am încercat şi aici, dar nici aici n-am fost primit. Atunci am zis că într-adevăr nu este de mine, este doar o încăpăţânare de-a mea. Doar că părintele Albert mi-a spus să merg acasă, că mă vor chema ei. În acest timp am mers la Bucureşti, la mănăstirea "Sfânta Agnes". Mai eram cu un alt băiat şi am început să lucrăm acolo. După o lună şi ceva, pr. Albert ne-a chemat la Nisiporeşti, unde am făcut postulandatul şi apoi noviciatul, la Luizi-Călugăra. După aceşti ani de formare, am fost trimis la Assisi, unde am făcut teologia şi masteratul. Apoi, imediat după examenul de masterat, am fost trimis direct la Istanbul.

- Care sunt activităţile pe care le desfăşuraţi la Istanbul?

Comunitatea noastră este una internaţională. Sunt primul român care a reînceput activitatea în acea regiune. De cinci ani nu se mai desfăşura nimic în acest loc. Eu am fost primul, apoi au venit şi alţii, ajungând astăzi să fim zece preoţi români în provincia franciscană din această regiune. Acum, una dintre principalele noastre activităţi este să primim oamenii. Bineînţeles că celebrăm şi sacramentele, dar cel mai mult primim şi însoţim vizitatorii.

- Care sunt provocările şi bucuriile pe care le întâlniţi acolo?

Acolo am învăţat să cred mai mult în Dumnezeu. Nu că aici nu credeam, dar eşti interogat de musulmani despre lucruri la care în mod natural nu te gândeşti. Mă refer la faptul că te întreabă despre Isus Cristos. Te întreabă de ce a schimbat evanghelia. De ce sunt patru evanghelii. Toate aceste provocări te fac să aprofundezi religia. Glumeam cu unul dintre episcopii din Turcia spunând: "Noi nu suntem aici să convertim, ci ca să ne convertim".

- Povestiţi-ne un moment mai emoţionant pe care l-aţi trăit în toţi aceşti ani.

Pentru că sunt într-o ţară musulmană, vin persoane musulmane care cer rugăciuni, cer binecuvântări şi chiar colocviu spiritual. Îmi amintesc că odată a venit un tânăr negru de supărare la propriu. Iniţial mi-a fost teamă. Mă întrebam oare ce vrea băiatul acesta de la mine? Cerinţa lui a fost să se spovedească. Mi-am dat seama că este musulman şi i-am spus că nu se poate. A răspuns că nu-l interesează şi că vrea să se confeseze. Am avut până la urmă un colocviu cu el, iar după ce şi-a terminat mărturisirea şi am început să vorbesc şi să mă rog cu el, i-am văzut la propriu faţa luminându-se. Am văzut cum acea faţă întunecată şi fioroasă s-a transformat într-una liniştită, bucuroasă. După ce i-am dat binecuvântarea finală, m-a întrebat unde ar putea să mai rămână puţin în rugăciune. Pentru că biserica era plină de turişti, i-am deschis o capelă lăturalnică. Când a intrat acolo, s-a aruncat la pământ şi a început să se roage, să implore pe Mahomed, pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară Maria. Pe chipul lui se vedea cât era de bucuros. Faptul că a putut să aibă acel dialog cu un om al lui Dumnezeu l-a eliberat de greutatea pe care o purta pe suflet. Nu era o eliberare psihologică la el. Simţea într-adevăr nevoia de a se destăinui unui slujitor al lui Dumnezeu.

- La final, aveţi un mesaj pentru cititorii noştri?

Să organizeze pelerinaje în locurile în care au fost primele comunităţi creştine şi care astăzi se află pe teritoriul Turciei. Făcând aceste vizite, va creşte în ei curiozitatea de a citi Biblia şi, dacă citim Biblia, atunci creşte şi credinţa.