Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Să-ţi vorbeşti soţul de rău faţă de alte persoane sau soţia, aceasta mi s-a părut mereu degradant! Ca soţi, mi se pare firesc să discuţi totul între patru ochi, nu în şase sau mai mulţi.

Zilele trecute am asistat la o scenă penibilă. O colegă de muncă a început să ne spună că soţului ei nu-i place de ea cum pregăteşte mâncarea, că nu-i place curăţenia din casă, că nu-i place de ea ca femeie, că nu-i place cum se îmbracă. Şi a început să intre în tot felul de amănunte care, la drept vorbind, nu erau de competenţa noastră, care eram colege de muncă.

Văzând direcţia spre care se îndrepta discuţia, fără să spun nimic, am plecat pur şi simplu din acel loc şi, după cum era de aşteptat, nici nu m-am îndepărtat bine, că am intrat eu la rând!

"Ce crede ea, dacă a plecat, nu are probleme? Ce, nu ştiu eu cât de greu o duce cu soţul? Lasă, că mi-a spus mie cineva cum o umilea de faţă cu alte persoane! Nu înseamnă că, dacă ea nu spune nimic, o duce mai bine decât mine sau decât voi! O face ea pe soţia fericită, dar să ştiţi că nu e aşa. Suferă, se vede că suferă!"

Acestea şi multe altele au fost vorbele spuse după ce m-am îndepărtat de colegele de muncă, care ascultau cu entuziasm cele relatate despre soţ şi mai apoi despre mine. Ulterior, o colegă din grup mi-a împărtăşit cele spuse anterior.

Auzind toate acestea, pentru moment m-am preocupat. Să merg să-i spun colegei despre cele spuse despre mine? S-o aduc de faţă pe cea care mi-a spus toate acestea? Dacă erau doar invenţii ale celei de-a doua şi prima nu a spus nimic?! Eram într-o dilemă totală.

Până la urmă, din prudenţă, nu m-am dus nici la una, nici la cealaltă. Dacă i-aş fi vorbit celei dintâi despre cele pe care le-a spus despre mine, s-ar fi supărat pe colega mea care mi le-a împărtăşit şi poate i-ar fi reproşat de ce mi-a spus. Dacă i-aş fi spus celei de-a doua, s-ar fi supărat pe mine că de ce a trebuit să-i spun celei dintâi. Aşa că am decis să nu spun nimănui.

În schimb, am învăţat o lecţie: să nu vorbesc despre nimeni cu nimeni! Mai ales, mi s-a părut deplasat să-ţi vorbeşti soţul de faţă cu alte femei, să-l umileşti pentru o atitudine de a sa, care până la urmă nici nu ştim de unde a pornit. Prin urmare, nu ştiam cu adevărat cine are dreptate şi cine nu are. Dar de ce să împărtăşeşti cu nişte străini ceea ce este în intimitatea casei tale?

Cine ştie în câte "guri" am fost şi eu de-a lungul timpului! Câţi m-or fi vorbit pe la spate fără să aibă curajul să-mi spună în faţă ceea ce nu era pe placul lor!

Cât de uşor deschidem gura şi vorbim! Şi am observat un lucru: vorbesc mai ales cei care nu fac nimic, cei care stau pe margine şi parcă intenţionat aşteaptă pe cineva care să greşească, pentru ca mai apoi să fie "luat în primire". Iar când acest lucru se întâmplă între soţi, este şi mai dezamăgitor!

Că mă şi gândeam: "Oare te-a forţat cineva să te căsătoreşti cu el? Dacă avea aceste defecte pe care tu le spui altora, de ce l-ai acceptat astfel? Dar dacă l-ai acceptat astfel, de ce te plângi? Oare nu cumva este un semn de slăbiciune din partea ta? Nu cumva nu ştii cui i-ai spus «Da» pentru viaţa de familie? Şi dacă nu ştii, a cui e vina?"

Vorbirea de rău nu este semn de "eliberare", din contra, este semn de "slăbiciune", lipsă de curaj în a spune persoanei de lângă tine ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine.

Ce frumos este atunci când soţii au curajul să-şi împărtăşească unul altuia ceea ce nu funcţionează în casa lor, fără a se supăra pentru observaţiile făcute! (Cătălina)