de pr. Alois Bulai
Miezul discuţiei între membrii Consiliului pastoral biblic era acesta: trebuia să ducă la capăt un proiect de lucru pentru finalizarea lucrării comunităţii diecezane. Urgenţa era stabilirea unei ecleziologii ca punct de bază pentru variabilele celorlalte discipline ale comunităţii primare.
Tematica diferită, expresiile folosite şi personalitatea autorului arată că Scrisoarea către Evrei nu-i aparţine Sfântului Paul. În orice caz, autorul trebuie să fi fost un om cult, de origine ebraică, bun predicator şi cunoscător al cultului de la templu şi al evangheliei.
Confrunterea continuă dintre cultul Vechiului Testament şi liturgia creştină şi modul de argumentare arată că destinatarii sunt creştinii convertiţi de la iudaism. Scopul predicii era de a mângâia şi de a îndemna comunitatea creştină, supusă persecuţiei şi ameninţată de pericolul întoarcerii la cultul vechi, de a reflecta la superioritatea mijlocitorului Isus Cristos şi la superioritatea preoţiei sale faţă de cea a marelui preot de la templu.
Istoria lui Cristos reprezintă adevăratul punct culminant al revelaţiei pe care Dumnezeu a început-o în vechea alianţă (Evr 1,1-2), din moment ce Cristos a obţinut pentru oameni, prin sacrificiul său, iertarea păcatelor, a decretat alianţa cea nouă şi a permis ca mare preot desăvârşit accesul la sanctuarul ceresc.
Autorul Scrisorii către Evrei se plasează într-o mărturie cristologică, aşa cum este formulată de primii creştini, în special de Rom 1,3-4, 1Cor 15,3-4 şi Fil 2,5-11. Această mărturie corespunde conştiinţei mesianice a lui Isus şi hotărârii sale de a-şi dărui viaţa ca răscumpărare pentru oameni. Şira spinării în Scrisoarea către Evrei este Isus din evanghelii care săvârşea semne, fapte uimitoare şi miracole prin puterea Duhului. Urmând exemplul altor scriitori din Noul Testament, autorul prezintă măreţia lucrării lui Cristos cu ajutorul Sfintelor Scripturi. Mai frecvent decât alte scrieri, autorul citează Legea, Profeţii şi Psalmii, pe care le-a şi interpretat. Pentru el, Vechiul Testament adevărat trece dincolo de istoria lui Dumnezeu cu Israel, pentru a indica un viitor care scoate în lumină caracterul provizoriu al cultului sacrificial veterotestamentar.
Lucrarea lui Cristos reprezintă scopul istoriei mântuirii anunţate de Scripturi şi prevăzută de Dumnezeu încă din timpurile cele mai vechi. Reprezentarea lui Mesia înaintea lui Dumnezeu (2Sam 7,14), calea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu către oameni şi sacrificiul lui de ispăşire şi, în sfârşit, glorificarea Fiului lui Dumnezeu sunt punctele cheie pentru ansamblul istoriei mântuirii.
Pentru redactorul scrisorii, Gen 14,17-20 este o confirmare că regele-preot din Salem era superior personajelor Levi şi Aaron. Fiul lui Dumnezeu din seminţia lui David care domneşte în veci (2Sam 7,12-14) este şi marele preot după rânduiala lui Melchisedec. Prin sacrificiul său pe cruce, Fiul lui Dumnezeu mesianic, Isus, a îndeplinit această promisiune de a fi un mare preot veşnic după rânduiala lui Melchisedec şi, ca Melchisedec, "suveranul cel drept", şi Mesia Isus este în acelaşi timp rege şi preot.
Scrisoarea către Evrei susţine că inima este întărită de harul lui Dumnezeu. În timp ce acuză omul care renunţă şi care dă înapoi, este lăudată credinţa puternică (cf. Hab 2,3-4). Bazându-se pe Is 28,16, Dumnezeu vesteşte că va pune o piatră încercată în Sion, o temelie stabilă, şi cel care crede nu va tremura.
Atitudinea credinţei corespunde obiectului său sau, mai bine zis, construcţiei indestructibile a lui Dumnezeu, în care omul găseşte în sfârşit mântuire şi odihnă.
Prin această construcţie, autorul Scrisorii către Evrei crede că vede vestirea cetăţii divine, a Ierusalimului ceresc, în care trebuie să creadă şi să spere evreii şi creştinii pioşi.
