de sr. Iuliana Neculai, NDS

Darul Duhului Sfânt, o manifestare publică a trimiterii lui Isus în misiune pentru lucrarea sa mesianică, are loc la botezul său în apele Iordanului (cf. In 1,32-33). Porumbelul care coboară asupra lui Isus pentru a se odihni pare a fi o amintire semnificativă a Duhului care plutea deasupra apelor în momentul creaţiei: o nouă creaţie este inaugurată.

Naşterea din nou despre care Isus îi vorbeşte lui Nicodim îl face pe ucenic să se nască pentru Împărăţie (cf. In 3,3-6). Isus îi spune femeii samaritene: "Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu.". Conform textului din In 4,10, darul lui Dumnezeu este Duhul şi, dacă samariteana ar fi avut în ea Duhul dătător de viaţă, l-ar fi recunoscut pe Cristos. Isus îi promite apa vie, simbolul înţelepciunii, al legii, al Duhului (cf. In 4,13-14).

Mai târziu, după vestirea Pâinii Vieţii, Isus se confruntă cu scandalul discipolilor săi şi spune: "Duhul este cel care dă viaţa" (In 6,63). Prin "trup", omul nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu şi nici nu poate avea acces la viaţă: numai Duhul Sfânt poate depăşi limitele condiţiei umane. În discursul de după Cină, vestirea plecării este legată de venirea Duhului Sfânt. Duhul îi va conduce pe apostoli la o înţelegere progresivă a misterului lui Cristos, a învăţăturilor sale şi a sensului evenimentelor în raport cu el: "V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi" (In 14,25-26).

În natura umană este inerentă capacitatea de a fi o creatură, care are posibilitatea de a purta în sine pe Duhul Sfânt. Cristos ne-a promis: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,23).

Când vorbeşte despre Duhul Sfânt, Ioan vorbeşte despre Paraclet. Termenul desemnează Apărătorul, Avocatul şi, în consecinţă, Mângâietorul. Isus nu a avut un avocat care să-l apere la proces. Duhul Sfânt preia procesul lui Isus şi arată că oamenii au fost vinovaţi de răstignirea lui; Isus este înălţat la Tatăl şi lumea este deja judecată (cf. In 16,8-11). În lumina Duhului, apostolii vor începe să creadă în învierea sa, pentru că Duhul este cel care îi călăuzeşte spre tot adevărul (cf. In 16,13).

Sensul persoanei lui Isus şi al operei sale este revelat apostolilor şi, prin ei, tuturor discipolilor de către Duhul Sfânt, care îi luminează pentru a face legătura între Scripturi şi cuvintele sau faptele lui. Această învăţătură a Duhului este comparată cu ungerea cu untdelemn, care impregnează şi pătrunde din interior (cf. 1In 2,20.27).

Isus însuşi, în timpul sărbătorii Corturilor (cf. In 7,37-39), anunţă marea revărsare escatologică a Duhului Sfânt şi se prezintă ca fiind izvorul din care curg râuri de apă vie, de înţelepciune divină.

Noua creaţie apare în seara de Paşti, când Cristos suflă asupra ucenicilor dându-li-l pe Duhul Sfânt pentru iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23). Suflarea lui Dumnezeu pe ape la originea lumii este o prefigurare a acestei noi creaţii. De la această comunicare a Duhului oamenii se pot întoarce la Dumnezeu ca Tată.

Lucrarea Duhului Sfânt începe în fiecare persoană la Botez, când ne naştem din apă şi din Duh (cf. In 3,5); dar nu ne naştem din apă şi din Duh doar o singură dată, ci trebuie să ne naştem neîncetat din Duh prin "metanoia", adică prin schimbare interioară. Din moment ce-l avem pe Duhul Sfânt, nimic în lume nu poate fi obstacol în credinţa noastră, pentru că Dumnezeu ni s-a dat pe sine însuşi, iar noi trăim în el.