de pr. Cristian Chinez
Cel care a folosit pentru prima dată această expresie, civilizaţia iubirii, a fost Papa Paul al VI-lea - ridicat între timp la cinstea altarelor. O făcea în ziua de Rusalii din anul 1970, sărbătoarea Duhului Sfânt, care este Duhul Iubirii. Iar aceasta a devenit o temă constantă atât pentru el, cât şi pentru Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Acesta din urmă, în discursul său de la UNESCO din anul 1980, sublinia: "Trebuie afirmat omul pentru sine însuşi. [.] Trebuie iubit omul pentru că este om; trebuie revendicată iubirea pentru om datorită demnităţii sale particulare pe care o posedă". Căci, în epoca modernă, subiectul uman ocupă un loc central, dar profund structurat pe nedreptate şi inegalitate.
De fapt, numai iubirea este credibilă. Dar, aşa cum precizează Hans Urs von Balthasar, "civilizaţia iubirii, pe care trebuie să o promoveze Biserica, nu se bazează pe un moralism facil sau pe filantropie. Ea ţine direct de izvorul misterului creştin, Dumnezeu, care este Tată, Fiu şi Duh. Noua omenire, care a apărut definitiv în Isus, poartă contrasemnătura acestui Dumnezeu întreit. Această omenire nouă ne oferă un model de existenţă unică: realizarea existenţei noastre trece prin existenţa noastră cu şi pentru alţii. Exact ca în Dumnezeu". Altfel spus, un NU total egoismului devastator.
