de pr. Florin-Petru Sescu
Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, prin intermediul Oficiului pentru Migranţi şi Refugiaţi, a oferit luna trecută un sprijin financiar taberelor de refugiaţi sirieni din Liban. Cu această ocazie, i-am adresat câteva întrebări pr. Iosif Florin Petrila, preot franciscan român, care se ocupă de refugiaţi în oraşul Zahle, Liban.
- De cât timp activaţi în Liban şi ce înseamnă să fii preot aici?
Am venit ca preot misionar în Liban în anul 2010, după o experienţă misionară de şase ani la Iskenderun, sudul Turciei. Într-un fel, am continuat activitatea misionară. A fi preot în Liban, pentru mine, înseamnă a fi punte de legătură între oameni, prin iubire, indiferent de religie sau rasă.
- Cum îşi trăiesc oamenii credinţa în Liban, o ţară cu mulţi musulmani?
Creştinii din Liban sunt binecuvântaţi cu darul de a avea prin constituţie un preşedinte maronit - catolic, ceea ce este un privilegiu pentru o ţară din Orientul Mijlociu. Acesta este motivul pentru care creştinii nu au nicio problemă în a-şi manifesta credinţa prin devoţiuni şi pelerinaje. Ne bazăm pe respectul reciproc şi educaţia primită în familie.
- În Liban sunt foarte mulţi refugiaţi din Siria. Cum au ajuns aici şi ce au înfruntat?
Încep prin a spune că mă simt unul dintre cele două milioane de refugiaţi. Sosirea mea în Liban a coincis cu exodul lor. Practic, în 2011, momentul începutului Statului Islamic şi izbucnirea războiului împotriva lui Bashar, multe familii din Siria şi-au căutat salvarea emigrând în Turcia, Liban, Iordania şi Egipt. Au fugit lăsând în urmă toate: case, terenuri, documente şcolare, acte de proprietate şi chiar acte de identitate. Au crezut că se vor întoarce, dar au trecut deja 12 ani. Mulţi dintre ei nu şi-au mai văzut nici părinţii şi nici rudele. Pentru că mulţi copii nu au documente, au rămas fără şcoală şi muncesc pentru a-şi câştiga existenţa încă de la 9-10 ani. Acestor copii, o spun cu tristeţe, le-au fost furate visele şi viitorul.
- Ne puteţi spune ce v-a impresionat la refugiaţi?
Împreună cu fraţii minori am încercat să-i ajutăm încă de la început. De atunci am fost impresionat de bucuria şi ospitalitatea lor; de disponibilitatea lor de a se ajuta reciproc; dar cel mai mult m-a impresionat curajul de a merge mai departe. Imaginaţi-vă o viaţă într-un cort de nailon, fără apă şi mâncare, cu oameni răi care profită de cei săraci şi slabi şi, mai mult, să fii mereu ameninţat de boli infecţioase, aşa cum a fost epidemia de holeră! Fără curaj, nu poţi rezista.
- Ce vă încurajează să-i ajutaţi pe mai departe?
Compasiunea şi solidaritatea pentru aceste persoane. Noi, creştinii, trebuie să avem aceeaşi compasiune a lui Isus Cristos. Trebuie să încercăm mai degrabă să pansăm o rană, decât să criticăm cauza acelei răni.
- Ce am putea face noi pentru ei?
Deja aţi făcut mult. Sunt conştient că fiecare a dat din puţinul pe care-l are. E frumos şi înălţător să vezi preoţi şi laici români care-şi doresc să se implice şi să ajute la îngrijirea trupului lui Cristos care suferă în diferitele membre ale sale. În numele refugiaţilor, mulţumesc tuturor celor care au susţinut proiectul "Lumina lui Cristos, speranţă şi pentru refugiaţii din Liban". Continuaţi să vă rugaţi pentru noi şi pentru pace în lumea întreagă. Maria, Mama noastră, să ne ţină pe toţi sub mantia ei. Pace şi bine!
