O aniversare deosebită: 70 de ani de preoţie

Interviu cu pr. Anton Despinescu, realizat de pr. Claudiu Bulai

Părintele Anton Despinescu va celebra, în ziua de 29 iunie, 70 de ani de preoţie. Sfinţia Sa este seniorul de vârstă al preoţilor din Dieceza de Iaşi şi va împlini, în ziua de 19 iulie, onorabila vârstă de 96 de ani. Vă oferim în acest număr al revistei un interviu inedit cu cel care a slujit Dieceza de Iaşi aproape trei sferturi de secol.

- V-aţi născut şi aţi copilărit la Iaşi în perioada interbelică. Pe atunci Iaşiul avea doar o parohie. Erau vocaţii la preoţie în acea perioadă?

Parohia Romano-Catolică ,,Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi a avut marea cinste, în decursul secolelor, ca din rândul enoriaşilor ei unii să aibă darul chemării la Sfânta Preoţie. În acea perioadă, nu erau mulţi cei care aveau vocaţie la Preoţie. Parohia din Iaşi avea un caracter urban cosmopolit, adică erau catolici veniţi în decursul veacurilor cu diferite ocupaţii meşteşugăreşti, spre deosebire de majoritatea enoriaşilor catolici din Moldova care trăiau în mediul rural, de unde veneau majoritatea vocaţiilor, astfel că cei mai mulţi preoţi, slujitori ai Diecezei de Iaşi, au fost din aceste sate.

- Spuneaţi că parohia din Iaşi avea un caracter cosmopolit. Cum se făcea educaţia catolică la Iaşi în perioada interbelică?

La Iaşi, comunitatea catolică avea o şcoală confesională parohială, după cum se obişnuia la vremea respectivă. Şcoala era pusă sub conducerea călugăriţelor din Congregaţia "Notre Dame de Sion", adusă la Iaşi între anii 1860-1870 de episcopul responsabil de atunci, Giuseppe Salandari. Această şcoală confesională era doar pentru băieţi. Exista şi şcoala confesională elementară pentru fete, având sediul unde acum se află Filarmonica de Stat a Iaşiului şi Universitatea de Muzică ,,George Enescu". Ambele şcoli elementare erau întreţinute de către surorile "Notre Dame de Sion" din veniturile pe care le realizau.

- Cum s-a născut vocaţia la Preoţie şi cum aţi ajuns la seminar?

La această şcoală confesională parohială am urmat acele patru clase elementare. Când am terminat, în anul 1939, şcoala elementară, directoarea şcolii a observat între elevii absolvenţi ai clasei a IV-a pe câţiva potriviţi pentru Preoţie. Acestora le-a propus să meargă la seminarul diecezan din Iaşi pentru a deveni preoţi. Zis şi făcut. Când s-a terminat anul şcolar, a fost un eveniment deosebit în Iaşi. Seminarul Teologic ,,Sfântul Iosif" a dat o serie de 33 de preoţi. Măicuţa directoare ne-a dus pe patru dintre noi şi am asistat la hirotonirea acestor preoţi. După Sfânta Liturghie, au fost invitaţi părinţii la parohie şi li s-a propus ca noi să dăm examen de admitere la seminar. Părinţii noştri au fost de acord. Am dat examenul de admitere în prezenţa episcopului Mihai Robu, a rectorului seminarului şi a încă unui preot, în clădirea seminarului de atunci, din anul 1939. Am fost admişi toţi patru.

- Cum au fost anii de seminar, dat fiind faptul că în acel an 1939 a început şi cel de-al Doilea Război Mondial?

Am parcurs cursurile seminariale pe tot timpul războiului până în anul 1948, când am terminat seminarul, aşa-zis minor, cu absolvirea bacalaureatului, dar am reuşit să fac şi un an de teologie. Impunerea regimului comunist ateu a adus reforme radicale în toată viaţa ţării noastre. Din punct de vedere religios, seminariile au fost desfiinţate aproape toate, cu excepţia celui din Alba Iulia. În acest context, am fost trimişi cu toţii acasă şi n-am mai putut urma cursurile teologice în vederea hirotonirii preoţeşti. Astfel, a trebuit să mergem acasă, băieţi tineri de 20-21 de ani. Noi n-am putut sta pe capul părinţilor. A trebuit să ne angajăm, pentru a nu fi consideraţi nişte elemente sociale periculoase. Se considera că oricând am putea pune la cale ceva periculos împotriva regimului instaurat. După ce am muncit într-un birou 3 ani şi ceva, s-a ivit posibilitatea de a termina studiile teologice la Alba Iulia. Acolo, în anul 1953, la 29 iunie, cei care am absolvit studiile am fost hirotoniţi de către arhiepiscopul Alexandru Teodor Cisar, fost arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, până în anul 1948, apoi considerat persoană non grata şi trimis cu domiciliu obligatoriu într-o mănăstire franciscană de pe Valea Mureşului, la Orăştie, 100 km vest de Alba Iulia. De acolo, episcopul avea aprobare să vină să hirotonească preoţi de fiecare dată când se ivea ocazia. Aşa a fost şi cu promoţia mea.

- Aţi fost hirotonit preot în anii când persecuţia comunistă era foarte puternică. Vorbiţi-ne despre primii ani de preoţie.

Cum se obişnuieşte după hirotonire, fiecare nou preot celebrează o Liturghie solemnă în localitatea sa natală. Totuşi, atunci era o situaţie foarte grea, cu foarte multe restricţii privitoare la adunările oamenilor într-un loc. Era considerat ca un posibil loc de punere la cale a unui complot şi, de aceea, primiţia mea aproape că a fost inexistentă. A avut loc în limitele cele mai elementare. Am avut la altar doar un singur preot. Nici măcar parohul de Iaşi n-a luat parte la această Liturghie, tocmai din cauza fricii ca nu cumva să fie luat de rău de către stăpânire. Vremurile au trecut, iar eu am rămas în Seminarul din Alba Iulia ca pedagog până în anul 1956. Acolo am predat şi unele materii. În anul 1956, am reprimit în Iaşi clădirea Seminarului din Copou, unde am putut continua cursurile ca şi mai înainte de anul 1948. Am venit la Iaşi şi am rămas în seminar până în anul 1960 când am fost trimis în pastoraţie.

- Unde aţi activat în pastoraţie şi cum au fost următorii ani de preoţie?

Am activat mai întâi ca paroh de Focşani timp de un an şi jumătate singur, fără vicar parohial. Acolo erau încă trei biserici, aşa-zise filiale, dintre care cea mai mare, chiar mai mare decât comunitatea din Focşani, era Vizantea. După un an şi jumătate de pastoraţie la Focşani, responsabilul diecezei de atunci, Mons. Petru Pleşca, m-a transferat la Huşi. Acolo am avut o activitate pastorală de şapte ani şi jumătate, după care acelaşi superior al diecezei m-a mutat la Iaşi, la seminar. Excelenţa Sa mi-a cerut să revin la catedră în seminar, unde am rămas până la pensionare, în anul 1990.

- După pensionare, cu ce s-a ocupat profesorul emerit Anton Despinescu?

Am rămas în Seminar ca profesor invitat până în anul 2007, când am împlinit vârsta de 80 de ani. Tot în această perioadă, am colaborat la diferite reviste culturale şi religioase, cum ar fi "Cronica", "Mesagerul Sfântului Anton de Padova" şi mai ales "Lumina creştinului", unde am publicat articole timp de aproape 30 de ani. În această situaţie, am activat până acum câţiva ani, ca să spun aşa un punct de reper, până la pandemia din anul 2020, când situaţia mea de sănătate a devenit mai fragilă.

- Vă invităm la final să adresaţi un mesaj cititorilor noştri, care s-au bucurat ani de-a rândul de articolele Sfinţiei Voastre.

Doresc din toată inima să mulţumesc superiorilor bisericeşti ai diecezei, care au fost aşa de amabili şi mi-au dat posibilitatea să activez ani îndelungaţi în studiile teologice şi în celelalte activităţi pastorale. Din toată inima mă rog lui Dumnezeu ca dieceza noastră să prospere în pofida dificultăţilor pe care le are de străbătut, căci ştim cu toţii cum este lumea de astăzi, şi aşa să mergem cu Dumnezeu înainte, sub ocrotirea Preacuratei Fecioare Maria.